UMBRELE
Umbrele se contorsionau in mintea fetitei incremenite de spaima. Luau forme pe peretii scorojiti si o asaltau unduinu-se pe plapuma ei, sub razele de lumina rece a lunii. Nu putea sa inchida ochii pentru ca o asteptau acolo, in intuneric, cu gheare ascutite, tragand de carnea ei, incercand sa-i franga oasele, fugarind-o prin toate hatisurile imaginatiei. Si asta se intampla noapte… dupa noapte… dupa noapte.
Devenise tot mai dificil sa faca diferenta intre iluzie si realitate. Incepuse sa dea o forma fiecarei pete de cafea, de noroi, de sange. Si toate formele pe care le gasea, inchipuiau figuri de demoni ale unor alte lumi, care de acolo, din interiorul petei, o sfredeleau cu privirea. Incepuse sa-i vada in ochii copiilor cu care se juca, simtea ca Ei o pandesc de undeva, din sufletele lor inconstiente. In timp, incepuse sa se retraga. Joaca ei se petrecea intre cei patru pereti, pana la ora inserarii cand inima i se micsora tot mai mult de spaima, caci umbrele aveau sa apara din nou. Nu indranise sa spuna nimanui ce o chinuie, se temea prea tare de ele si de bratele lor subtiri, negre si strambe. Incerca sa para cat mai naturala in fata celor doi parinti care erau plecati zi si noapte si cu care petrecea 2-3 ore pe zi, dimineata. Fusese mereu un copil cuminte si obisnuiau sa o lase singura acasa de mica. Mancare gasea in frigider, iar la aragaz si la prizele de curent stia bine ca nu are voie sa umble. Nimeni nu observase ca ceva in ea moare, incet incet, topindu-se ca si cum sufletul ei ar fi fost de ceara.
Incepuse sa simta durerea atunci cand umbrele veneau si trageau de ea in toate directiile, incercand sa o rupa in bucati. Tipa isteric, ascunsa intr-un colt al camerei, cu genunchii la piept, insa nu era nimeni acolo sa o auda. Doar dimineata o putea salva. Si deseori dimineta o gasea epuizata, strangand la piept o lama de cutit cu care se zgariase singura pe maini si pe picioare pentru ca umbrele sa plece, pentru ca pielea ei ranita deja sa nu le mai intereseze. Si poate de aceea privea cu sila si dispret fetitele de varsta ei care se jucau cu papusi, imbracandu-le cu fel de fel de haine, scotandu-le la plimbare cu carucioare in miniatura. Ea nu avea papusi. Papusile ar fi avut ochi iar prin acei ochi un demon ar fi putut sa o vada oricand. Iar ea stia bine aceste lucru.
In acea noapte a uitat fereastra deschisa. Usa camerei s-a deschis cu zgomot si s0a trantit apoi de perete. Inima fetitei s-a oprit pentru o secunda si a sarit din pat, tragand dupa ea plapuma. Scartaitul nu inceta, usa se misca in stanga si in dreapta si pe perete incepusera sa se contureze brate cu degete lungi si diforme, colti si gheare, ochi rai de intuneric. Vantul batea si umbrele pareau ca se dezlantuisera intr-o adevarata frenzie, intr-un dans demonic si sinistru, iar suieratul vantului parea sa fie ascunda un ritm bizar, un ritm dansant al intunericului. Si-a tras mai tare plapuma pe cap si a ascultat cu urechile ciulite. Usa de la intrea in casa se deschidea si ea cu un scartait usor. Ca si cum acele fapturi grotesti ar fi gasit gasit o cale sa se materializeze pe pamant si sa o poata insfaca definitiv, ducand-o in lumea lor oribila. Ideea ca aceasta noapte ar putea fi ultima se contura tot mai puternic in mintea micutei. Si strangea atat de puternic la piept lama de metal incat fara sa-si dea seama, se taiase si sangele picura din palma.
S-a dezmeticit, gandidu-se ca singura scapare era sa infrunte raul. Oricum era pierduta, putea sa-si dea macar astfel o sansa. Si s-a tarat. S-a tarat pe jos, pana in camera. Scartaitul usilor o zgaria parca pe suflet, auzea soapte de undeva din intuneric, urme de pasi, PASI ! Aproape, tot mai aproape de ea. Si incerca sa se lipeasca de podea, sa fie tot mai mica, sa fie invizibila. A inghetat din nou, acolo pe podea, privind in intuneric conturul umbrei enorme. Avea greutate, parchetul scartia sub pasii ei … A apucat lama de metal si ridicandu-se in capul oaselor, ajungand doar pana la braul monstruozitatii din intuneric, a lovit cu sete, o data, de doua ori … de zece…de douazeci…fara oprire, pana cand sangele sarat improscat pe obrazul ei i-a strigat sa inceteze. Si atunci, in noapte, s-au auzit poate pentru prima data, cu adevarat, tipete.
Tatel ei se intorsese acasa. Si intrase cu grija… ca nu cumva s-o trezeasca. Din acea noapte, umbrele au disparut. Si s-a facut liniste. O liniste amortita… o liniste eterna… de mormant.
Leave a Reply