PAMANT
Din amortire am inceput sa aud un scrasnet venind tulburator de undeva de deasupra mea. Doar nu putea sa fie … pamant. E un sunet surd, sec, infricosator, l-am mai auzit. Nu imi pot misca nici un centimetru corpul, cu atat mai putin pot deschide ochii. Si ciudat, nu-mi simt respiratia, insa nici nu ma sufoc. Nu simt nici un fel de senzatie. In gandurile mele, culori se combina haotic, formeaza imagini aparent lipsite de orice logica si aud mereu o voce interioara care imi spune ca acele imagini “inventate” au fost candva parte din mine. Trecut. Amintiri. Amintiri care ma impovareaza cu un apasator sentiment de vinovatie. Prea apasator. Dar asta e bine, cel putin am o senzatie. Trebuie sa ma trezesc din amortire cumva. Trebuie sa reusesc sa vad ceva, sa aprind o lumina, sa inteleg. Din nou acel sunet sec, infundat, venind de undeva deasupra mea. Ce scrasnet incredibil ! S-a oprit. E liniste. E prea liniste si prea intuneric si nu reusesc sa-mi amintesc ce faceam acum o jumatate de ora. Poate ca dormeam, cu siguranta dormeam si urmeaza sa ma trezesc, iar ceea ce traiesc acum e un vis. Dorm deci si in continuare, cu siguranta. Dar nu pot sa deslusesc daca trec secunde, minute sau ore. Nu reusesc sa numar nimic. Nu stiu de cand sunt in aceasta stare, incep sa simt, dar ceea ce simt e neplacut. E frica ! Simt ca imi e frig si in gandurile mele se aduna rand pe rand chipurile celor dragi mie. Acum am acea senzatie de apartenenta la amintiri, e ca si cum sunt acolo fizic si-i recunosc pe toti, in timp ce trec pe langa ei, simtindu-le vibratia. Ce ciudat, din moment ce eu sunt aici. Aici…unde? Amintirile iau culoare. Eu mic alergand pe o alee in bratele bunicilor, frunze de castan cazute pe jos, mama, fratii, lacrimi pe care le-am provocat, vorbe pe care le-am spus, palme aspre de cersetori intinse spre mine, zambete, jigniri, minciuni, fericire, nefericire, cadavre, fiecare traire, fiecare sentient, fiecare secunda de care apartineam pana in clipa amortirii mele revenea din negura trecutului ca o sabie. E tot mai frig. Nu mai suport linistea. Nu pot vedea mai mult decat intunericul pe care il vezi oricum cu ochii inchisi. Un intuneric in care se joaca zglobii felurite umbre. Sa fi trecut ore sau zile de cand stau asa, in amortire? Mi-e dor de familia mea ! Mie dor de mama mea ! Sigur isi face griji, sigur ma cauta.. Probabil am intarziat si la lucru.. trebuie sa ma trezesc ! E o senzatie insuportabila, tot ce imi doresc este sa ma trezesc. Dumnezeu ! Ar trebui sa ma rog. E cel putin penibil, nu am mai facut asta de prea mult timp. Nici nu sunt convins ca exista. Vom vedea, nu ? “Doamne, ajuta-ma , iarta-ma, fa ceva pentru mine, orice. Trezeste-ma din vis ! Te rog, trezeste-ma !”
Simt.. ! Simt miros de pamant. Mintea imi e brusc invadata de imagini. Imi era atat de dor de senzatii, de mirosuri, de amintiri ! Masina, ploaia, farurile aprinse, stergatoarele de parbriz.. sange, atat de mult sange.. masina rupta in bucati, mana mea printre fiare contorsionate… ce cosmar ! Am mai vazut asta undeva, pot sa jur ! Plang ?! Nu imi curge nici o lacrima, nu imi simt ochii, dar simt ca plang.. Nu inteleg ! De ce miroase a sange ? De ce apar imagini cu viermi in mintea mea si de ce imi vad corpul intins in mijlocul unei camere intunecate ? Miros de ceara…plansete.. iar ei, ei durerea i-a topit sufletul. DUMNEZEULE ! Sunt mort ! Asa arata moartea… e mai groaznic decat ceea ce mi-am imaginat vreodata! Nu ma pot misca si nu mai exist. Cum pot sa fiu constient ca nu mai exist ? In cat timp ma voi dizolva cu totul ? Ce face familia mea ? Vreau sa ies de aici ! Trebuie sa le spun, trebuie sa ma dizolv, trebuie sa ma consum, orice dar nu pot ramane aici pentru totdeauna, nu asa ! Dumnezeule , du-ma in Iad, tortureaza-ma o eternitate, doar nu ma lasa aici singur, in linistea asta care …urla la mine. Cand nu imi va mai fi atat de frig ? Doamne, raspunde-mi !
Dar nu mi-a raspuns niciodata. Nu stiu cat timp a trecut, poate ne apropiem incet de sfarsitul eternitatii. In continuare simt gust de pamant si miros de putregai. Nu m-am clintit de aici nici un milimetru. Mi-am epuizat gandurile, au trecut de sute, poate de mii de ori prin mine, am simtit de fiecare data totul, fiecare amintire. Linistea a capatat tremur. Ma bantuie chipurile unor demoni grotesti, diformi, cu dinti ascutiti care ameninta sa rupa bucati din ceea ce a mai ramas din mine. Deseori aud zgomot de pasi undeva in jurul meu, deasupra mea. Am renuntat sa mai strig dupa Dumnezeu. Am cel putin certitudinea existentei Lui. Am aflat ca nu exista ceva mai ingrozitor decat singuratatea. Astept demonii, mi-e dor de durere, mi-e dor sa simt ORICE. M-am plictisit sa derulez la infinit trecutul. Imi cunosc fiecare secunda de viata. Si asta este tot ce am aici. Nu exista imaginatie. Nu pot inchipui nimic. Sunt legat de amintirile unei vieti sfarsite si atat. Cu siguranta, nu merit iertarea lui Dumnezeu. E una dintre putinele mele certitudini. “Doamne, poate trebuia sa inteleg ca nu tu ma judeci ci eu ma judec. Stiu acum ca merg in Infern, merit si vreau ! Scoate-ma doar te rog de aici, lasa-ma sa plec!”
Ma misc… Cat timp sa fi trecut ? Mai exista timp ? Sute de cruci, copaci, culori, pasari, soare, un cer minunat, nori, cumva le pot vedea pe toate in toata splendoarea lor. Ma bucur de ele, aud vantul suerand printre copaci, MULTUMESC ! Sute de cripte albe si gri…si mormantul meu e atat de curat. Cine e batrana aplecata de spate care imi curata buruienile de langa cripta rece? Imi aprinde lumanari .. NU ! NU !!! Mama …
Intuneric din nou ! O sabie a trecut prin mine. A trecut si a zdrentuit totul. E frig. Sunt nemiscat, in acelasi loc, poate de acum pentru totdeauna. Au disparut norii, a disparut soarele, a disparut totul… si mama .. a imbatranit iar parul ei e alb si sufletul ei il simteam atat de gol.. Stiu, sunt aici, nu pot face NIMIC. Doar stiu si atat. Acum am inteles in sfarsit. Sunt in Iad. Nu exista un altfel de Iad. Sunt doar… constient pe veci ca nu mai exist.
Leave a Reply