INMIGRANTE
(nota: desi autorul a dorit sa ramana anonim, el exista, respira, e viu si deci aceste randuri se supun legii drepturilor de autor)
Cuvânt înainte
Madrid-ul este un oraş al culorilor şi al contrastelor însă pentru unii este şi va rămâne mereu oraşul umbrelor. Mă refer la aceia care nu se văd pe parcursul traseelor turistice, aceia care muncesc 10 sau 12 ore pe zi pentru bani cu care abia îşi pot asigura existenţa până a doua zi când o vor lua de la capăt pradă deznădejdii. Din autobuzul pentru turişti pierzi defapt tot ceea ce înseamnă Madrid. Aşezat confortabil în scaunul tău nu ai cum să observi foamea, mizeria, disperarea, sutele de drogaţi şi de prostituate, hoţii, şarlatanii, rasismul. Ceea ce vezi este doar o mască strălucitoare care acoperă o faţă mult mai hidoasă. Străzile sunt împânzite de emigranţi legali sau ilegali, ecuadorieni, români, marocani, chinezi, dominicani, bolivieni, africani, polonezi. În parcuri găseşti droguri. La colţurile străzilor lăturalnice şi în gurile de metrou se vând filme piratate, umbrele, ceasuri, curele, orice poate aduce un euro. Strada Montera din centrul oraşului e strada prostituatelor. Lavapies e cartierul mizeriei, al dealerilor de droguri, al pestilor, al infracţiunii, iar în Carabanchel, un alt cartier mărginaş prost comunicat cu restul Madrid-ului, ţi se poate întâmpla orice noaptea.
Îţi voi arăta acest oraş aşa cum este el în realitate, voi încerca să demontez mască, după mască, după mască … până când va rămâne palid adevărul şi vei înţelelege ce înseamnă să îţi doreşti un nou început. Tu cât ţi-ai permite să sacrifici pentru un vis ?
AŞA ÎNCEPE TOTUL
Aveam 20 de ani când am pus pentru prima dată piciorul pe pământ spaniol, iar acum cand aştern aceste rânduri pe hârtie am 24. Ciudat, am plecat din Timişoara la data de 1 Aprilie cu o firmă fantomă care avea să ne treacă graniţa pe toti cei care ne aflam în acel autobuz, arătând pentru noi acei 500 de euro pe care legea prevedea că trebuie să-i deţinem la ieşirea din ţară. Este o zi de care nu îmi aduc aminte nici astăzi cu plăcere, am sa să spun doar că nu pot uita ochii celor dragi în momentul în care am ieşit pe uşă cu rucsacul greu atarnându-mi pe spate. Eu nu ştiam încotro mă îndrept, plecam în necunoscut cu 300 de euro de cheltuială în buzunar. Nici măcar nu aveam bine definit motivul plecării mele. Era visul meu şi atât, o provocare care mă costase 6 luni de lucru şi de economii pe un salariu mic. Nu mă intesera atât de mult să câştig bani, nu era principalul scop, mă interesa doar să ajung acolo. Aveam un bilet de drum dus-întors valabil 6 luni chipurile, care s-a dovedit a fi o ţeapă din partea firmei fantome de transport. Cu alte cuvinte credeam că pot să cheltui până la ultimul euro, credeam că am siguranţa reîntoarcerii acasă însă nu era aşa, iar eu nu bănuiam nimic.
Drumul a fost obositor însă deosebit de interesant pentru un puşti care nu mai ieşise din ţară niciodată şi părea că în faţa ochilor mei se deschide o altă lume. E adevărat, cei care obişnuiesc să iasă din ţară ştiu că o cu totul altă lume există dincolo de graniţele României. Am trecut pe rând prin 4 ţări. În Ungaria mi-au atras atenţia casele din localităţile mici prin care treceam şi îmi păreau atat de asemănătoare cu cele de pe la noi încât aveam ciudata senzaţie că nu ieşisem din România. Austria însă m-a captivat prin ordinea şi curăţenia omniprezente. Gardurile vii care delimitau curţile caselor erau tunse, la fel ca şi gazonul, chiar şi obiectele din curţile oamenilor erau ordonat aranjate. Italia cu munţii cu piscuri învelite în ceaţă şi sate presărate în munţi care păreau părăsite m-a făcut să uit pentru o clipă de plecare, de tot amalgamul de sentimente care îmi întunecau raţiunea, de necivilizaţii din jurul meu şi am adormit ghemuit pe scaun cu soarele în ochi. M-am trezit când autocarul trecea de-a lungul Coastei de Azur şi nu mi-am putut dezlipi ochii de la geam. Mi-am spus că acolo e Paradisul. Sute de yahturi,valuri albastre, soare, terase, turişti, avioane decolând, palmieri şi ceva ce nu mai văzusem, stânci parcă înălţându-se din valuri. E dificil sa descrii în cuvinte acea zonă, dar aveam să înţeleg mai târziu că la fel ca şi turiştii Madrid-ului, nu admiram decât masca superbă a acelor locuri şi îmi scăpa din vedere tot ceea ce se ascundea sub ea. Acele oraşe au rămas cu toate acestea undeva în mintea mea, ca nişte bucăţi de Paradis aruncate pe Pământ, cu straduţele lor înguste, terasele şi cafenelele deosebit de cochete, clădirile vechi, palmierii şi aerul acela boem. Restul drumului a fost pentru mine plictisitor şi am adormit din nou în cele din urmă cu acele emoţii pe care le aveam la fiecare punct de frontieră. După alte câteva ore de somn agitat am simţit autocarul oprindu-se şi un nod în gât. Ajunseserăm la ultima frontieră, eram cu un picior în Spania. În faţa noastră un alt autocar românesc tocmai era întors în Franţa. Doi poliţişti de frontieră au cerut paşapoartele tuturor celor din autocarul în care mă aflam, au urmat apoi cateva minute de aşteptare. Ni s-au restituit paşapoartele şi fără nici un fel de justificare i s-a comunicat şoferului că trebuie să se întoarcă înapoi pentru că nu i se va permite intrarea în Spania. Poliţiştii au coborât şi au urcat în autocarul rusesc care tocmai parcase lânga autocarul nostru. În acel moment şoferul nostru a călcat pedala de acceleraţie într-un moment de inspiraţie pe care niciodată nu l-aş fi aşteptat din partea sa. În viteză şi cu speranţa că nu se vor sinchisi să ne urmărească, ne îndreptam către Madrid, cu opriri în toate marile oraşe de pe traseu. Era noapte şi nu am văzut nimic pe geam. Nu ştiu decât că de dimineaţă autobuzul alerga încă pe şoselele Spaniei şi că următoarea oprire va fi Valencia. Ocoliserăm deci foarte mult pentru a lăsa la destinaţie fiecare om în parte. De cum am văzut relieful deşertic, dealurile de pământ roşu presărate ici şi colo de ciulini şi tufe, am avut certitudinea că mă aflu în Spania. Eram bucuros că voi ajunge în Madrid pe zi pentru ca dacă am fi ajuns noaptea chiar nu aş fi ştiut ce să fac. Îmi pusesem în gând că în cel mai rău caz voi găsi un bar sau o benzinărie non-stop unde să mă aciuiesc în siguranţă până dimineaţa. Aveam să aflu mai târziu că în Spania toate magazinele se închid după ora 22:00 şi străzile rămân pustii în timpul săptămânii. Au mai trecut doar câteva ore si m-am trezit în după-amiaza acelei zile în autogara Mendez Alvaro din Madrid, cu acel rucsac în spate pe care îl urăsc şi în ziua de azi şi cu privirea aceluia care lăsase tot ceea ce avea urmărind un vis, iar acum se întreba dacă are cu ce să plătească preţul. Trebuia să găsesc un loc în care să petrec noaptea, ştiam că este cel mai important lucru, de restul aveam să mă ocup ulterior. Am avut noroc, cineva m-a aşteptat în autogara, o persoana care nu va fi menţionată în această carte şi despre care pot spune doar că m-a ajutat să ajung la un motel in acea zi si cu multe alte lucruri ulterior dar a si zdruncinat humea mea. Am ridicat rucsacul şi cu paşi mici sub greutatea lui, am coborât la metrou. Limba pe care o auzeam se asemăna doar puţin cu cea din telenovelele de pe la noi, oamenii vorbeau repede, abia reuşeam să desluşesc un cuvânt sau două din ceea ce spuneau. Mi-am dat seama atunci că toate eforturile mele de a învăţa limba spaniolă acasă încercând sa fiu atent la dicţie în telenovele sau citind din ghidurile de conversaţie fuseseră zadarnice. Era dificil să cumpăr un tichet de metrou, mi se părea ciudat să spun vreun cuvânt în spaniolă, aşteptam cu nerăbdare să ies de sub pământ şi să vad lumea de afară, să văd unde ajunsesem, în mine se amestecau prea multe stări, mă simţeam cu adevărat inconfortabil. În metrou aveam impresia că toată lumea mă priveşte, eram doar un alt emigrant ilegal în plus. Totul reprezenta ceva nou, metroul, limba pe care o auzeam, îmbrăcămintea celor din jurul meu, atat de simplă şi neglijată.
Am ieşit din subteran într-o piaţă micuţă care mi-a plăcut mult de prima dată. Era răcoare dar îmi aduc aminte de razele soarelui gâdilându-mi faţa. Ulterior aveam să evit acel loc întrucât aflasem că acela era cartierul homosexualilor şi lesbienelor. Nu am avut vreo temere ci doar o reticenţă preconcepută, o dovadă a mentalităţii îngrădite de bariere psihologice cu care am fost crescut în România. M-au fascinat de prima dată străzile inghesuite, pavate cu dale de piatră, coloritul de oameni din jurul meu, acel ritm alert în care se petrecea totul. Oriunde m-aş fi uitat ceva se întâmpla. Un negru vinde CD-uri piratate cu ochii în patru ca nu cumva să apară poliţia şi să-i confişte marfa, într-o pescărie un vânzător curăţă de solzi un peşte imens, tineri întinşi pe jos pe dalele de piatră se îmbrăţişau şi se sărutau, totul părea permis, ca şi cum aş fi ajuns într-o altă lume cu alte idei, alte sisteme de valori, altfel construită. Aşa şi era.
Mă uitam după plăcuţe pe care să scrie “Hostel”, erau peste tot. Am întrebat de preţuri şi erau prea piperate pentru buzunarul meu, am fost nevoit deci să-l aleg pe cel mai ieftin. Erau 8 paturi într-o cameră, paturi suprapuse şi strâmte, nimic altceva decât un apartament renovat şi improvizat astfel încât să servească scopului de motel pentru turiştii cu posibilităţi mai modeste. Am decis să înoptez la motelul acela pentru suma de 14 euro pe noapte. La urma urmei, o altă ofertă mai bună nu aveam. Era însă devreme şi îmi rămăsese timp până la lăsarea serii. Planul era să ma plimb şi să mă odihnesc în această primă zi în Madrid, iar a doua zi aveam de gând să găsesc o cameră de închiriat. Un lucru foarte interesant pe care l-am văzut în Madrid a fost că toţi stâlpii de electricitate din oraş, inclusiv faţadele clădirilor serveau drept avizier. Erau anunturi peste tot. Anunturi ale prostituatelor cu numerele de telefon, solicitări de locuri de muncă, oferte de servicii, închirieri de camere. Întregul oraş era îmbrăcat în hârtie, ca şi cum ar fi fost o convenţie generală ca anunţurile să se lipească pe stâlpi şi pe clădiri. La acea trecere de oameni nici nu mă miră, era imposibil ca cineva să nu observe într-o zi anunţul tău. Muncitorii de la curăţenie lucrau neîncetat. În urma lor alte anunţuri erau lipite. Ritmul marelui oraş era de neoprit.
M-am întins pe patul care îmi fusese dat în primire şi am început să scotocesc în rucsac după pogăcelele pe care le aveam la mine de acasă. Mancarea nu avea să fie o problemă cateva zile, aveam la mine suficientă. Nu reuşeam să adorm, nici să realizez cu toată fiinţa mea că mă aflu undeva la 3500 de km de Timişoara. Am ieşit să inspectez locul în care mă aflam. O bucătărie, o baie, o cameră de zi cu televizor, nimic mai mult. În jurul meu turişti, dintre care unii au încercat să intre în vorbă, dar nu am reuşit să vorbesc decât cu cei care ştiau engleză. Spre norocul meu cel de la recepţie era unul dintre ei şi dacă aveam nevoie de ceva nu era o problemă să întreb unde găsesc. După câteva ore mă cunoşteam cu câţiva dintre colegii de cameră şi cum erau turişti vorbitori de engleză mai schimbam câteva cuvinte din când în când. La lăsarea serii ne-am adunat cu toţii în bucătărie unde am început să povestim, să fumăm şi să bem vin ieftin de 1 euro litrul. A fost o seară plăcută şi m-am retras la culcare târziu pentru că în ciuda oboselii tot nu aveam somn aşa că m-am întins în pat şi am adormit forţat.
A doua zi de dimineaţă m-am trezit surprins că nu mă aflu în patul meu din Timişoara, a fost cu adevărat ciudat ca şi cum o parte din mine rămăsese acolo acasă şi cealaltă, acel eu din Madrid, se rătăcise şi nu mai găsea drumul înapoi. Mi-a luat câteva minute să mă dezmeticesc şi să-mi amintesc de plecare, de drum, de seara trecută şi de faptul că nu aveam timp de pierdut, trebuia să găsesc ceva de închiriat. În regim de motel mi-ar mai fi ajuns banii cel mult două săptămâni. Am ieşit din motel uşurat de povara rucsacului meu chinezesc care începuse deja să dea semne că se destramă şi am intrat la metrou. Am luat una din zecile de hărţi de metrou gratuite şi aşa cum fusesem sfătuit am plecat spre Plaza de Castilla, zonă a Madrid-ului renumită a fi foarte frecventată de români. De la început am avut o reticenţă în a fi sociabil cu propriul meu popor. Ştiam că e greu să întalnesc în acele condiţii oameni de calitate, ştiam ce am văzut în jurul meu în autocar şi instinctul îmi spunea să fiu suspicios la orice fel de gest binevoitor şi gratuit.Când am ieşit din gura de metrou în Plaza de Castilla primul lucru pe care l-am văzut au fost turnurile înclinate denumite “Poarta spre Europa”, o construcţie impresionantă şi una dintre cele mai înalte din Madrid. Ştiam că în acea zonă se află singura biserică românească ortodoxă din Madrid şi că Duminica românii patroni de firme veneau să îşi caute muncitori, însă a nu avea acte, aşa numitele “papeles” aproape că îţi anula orice speranţă de a găsi de lucru. A-ţi găsi de lucru fără acte este mai mult o chestiune de noroc şi de conjunctură. Trebuie să te recomande cineva, altfel nu prezinţi încredere, eşti un nimeni pentru că mai sunt o sumedenie de oameni în situaţia ta care doresc să ocupe postul tău. Orice ţi s-ar spune, nu poti face decât să te comporţi după bunul plac al patronului tãu şi deşi ştiam aceste lucruri nu aveam de gând să irosesc posibilitatea de a încerca să-mi găsesc ceva de lucru, orice. Încolţise în mintea mea ideea de a câştiga şi ceva bani odată ajuns aici, de a încerca să rămân, de a mă întoarce în ţară cu o cât de mică realizare însă nu cu mâna goală.
Am cules de pe stâlpi câteva anunţuri de chirie şi am telefonat. Telefon aveam din România, iar cartelă imi luasem în Madrid. Iniţial am sunat la anunţurile date de români însă toţi cereau “fianţă”, adica plata pe încă o lună în avans. Nu îmi puteam permite să am blocaţi la un străin nişte bani cu care mai puteam închiria încă o lună un acoperiş deasupra capului. Am renunţat după câteva ore în care am dat telefoane şi m-am învârtit pe străzi curios să cunosc cât mai mult din ceea ce avea de arătat oraşul. Am fost nevoit să mă întorc la hostal şi să închiriez încă o noapte. A doua zi de dimineaţa am lăsat bagajele şi am plecat din nou cu metroul într-o zonă periferică a madridului numită Usera. Acest cartier era împanzit de “locutorii”, mici localuri cu cabine telefonice de unde se putea vorbi în străinătate la tarife mici şi se puteau efectua transferuri de bani on line. În aceste locutorii de asemenea se obişnuieşte să se lase tot felul de anunţuri pe panourile de pe pereţi care nu lipsesc în niciunul dintre aceste localuri. Am intrat din locutoriu în locutoriu, de această dată acordând o importanţă mai mare anunţurilor date de sud-americani. Aceştia niciodată nu au cerut acea “fianţă” unui chiriaş, nu m-ar mira ca acest obicei sa-l fi adus în Spania tot noi, românii. Am telefonat până seara la diferite persoane. Pentru că vorbeam prost şi reuşeam să mă fac înţeles cu dificultate mi-a fost de câteva ori închis telefonul, alteori am fost chemat să vin să vorbesc cu proprietarul la adrese din cartier pe care mi-a fost imposibil să le găsesc şi în cele din urmă am reuşit să vorbesc despre chirie cu o ultimă persoană care îmi dăduse întâlnire la ora 22 în apartament. Am plecat spre metrou pentru că trebuia să-mi iau rucsacul cu lucrurile mele de la hostal. Când m-am întors în Usera era deja târziu, într-un sfert de oră puteam să sun la uşa proprietarului aşa că m-am aşezat pe treptele unui bloc şi am aşteptat îngrijorat să treacă timpul.
ESTHER ŞI VICTOR
Am sunat la uşă şi mi-a deschis uşa o femeie care m-a privit surprinsă. Am reuşit să-i spun că vorbise cu mine mai devreme la telefon şi că dacă ea nu mă va primi în chirie urma să-mi petrec noaptea pe afară, i-am spus că nu va avea probleme de nici un fel cu mine şi am scos banii, 100 de euro, bani pentru care negociasem la telefon închirierea pe o lunã a unui pat pe salon. Uşa mi s-a deschis şi am fost invitat înăuntru. Femeia avea cam 35 de ani şi era creolă, scundă, plinuţă la fel ca majoritatea sud-americancelor ,dar cu trăsături frumoase şi un păr creţ, ondulat, vopsit blond. M-a condus în camera de zi unde mi-a arătat lipit de perete un pat mic, o saltea pe un suport de metal cu arcuri. Acela urma să fie patul meu însă nu mă puteam considera chiriaş până când nu avea să vină soţul ei de la lucru. El avea să dea verdictul final în ceea ce mă privea. Am început să cercetez cu privirea locul în care mă aflam. Apartamentul era sărăcăcios şi friguros. Tencuiala cădea constant de pe pereţi. Bucătăria era mică, mobila era veche. Pe uşa de la bucătărie era un afiş cu zilele săptămânii şi fiecărei zile îi corespundea un nume, probabil al altui chiriaş. Aşa am înţeles că în apartament mai locuiesc cel puţin 7 persoane. Câteva bătăi în uşă mi-au întrerupt firul gândurilor şi m-am trezit în faţa ochilor cu un bărbat pe la vreo 37 de ani, de statura medie, cu un corp foarte bine clădit şi nişte picioare scurte, în totală asimetrie cu restul corpului. Buzele groase şi nasul turtit îl făceau să arate cel puţin ciudat. Tenul său era mult mai închis decât al femeii iar părul îl avea lins, negru şi des. Avea acel gen de păr pe care ori îl tunzi ori îl laşi să crească aşa cum vrea pentru că nu-l vei putea pieptăna niciodată.
S-a aşezat la masă şi a cerut mâncare. Femeia i-a adus o supă albicioasă care mirosea urât şi avea înăuntru oase şi ceva ce semăna cu grăsimea de porc în cea mai scârboasă stare a ei. Nu erau defapt nimic altceva decât urechi de porc însă asta urma să aflu mult mai târziu. După ce a înfulecat cu poftă câteva înghiţituri, a schimbat câteva cuvinte cu femeia sa şi mi-a spus că se numeşte Victor şi că pot să rămân liniştit ca şi chiriaş. A terminat tot ce avea în farfurie şi s-a întins pe celălalt pat de pe salon şi a dat drumul a televizor. Femeia i s-a alăturat în braţe. Urmăreau un serial de comedie al televiziunii locale, râdeau cu poftă iar eu nu înţelegeam nimic. Uneori Victor se întorcea spre mine şi pierdea minute bune încercând cu răbdare să îmi explice fazele mai hazoase. Aşa au trecut mai multe zile şi ajunsesem să cunosc şi ceilalţi chiriaşi, iar despre femeie aflasem de la Victor că se numea Esther. Apartamentul avea trei camere plus salonul (camera de zi). În două dintre camere locuiau două familii de bolivieni, iar în cea de-a treia, lângă al cărei zid se afla patul meu, stăteau Victor şi femeia sa.
În fiecare seară cineva era însărcinat cu curăţenia. Şi eu primisem o zi în care trebuia să curăţ tot apartamentul. Cu toate că era sărăcăcios, era deosebit de curat, femeia nu stătea nici o clipă, ştergea praful, deretica prin bucătărie, punea rufele la uscat, era o gospodină desăvârşită. Nu am văzut-o niciodată certându-se cu Victor. Râdeau mereu, acel apartament sărăcăcios părea micul lor paradis, erau mereu îmbrăţişaţi şi de nedespărţit. Din a doua zi în apartament am început să întreb de lucru. Primul pe care l-am întrebat a fost Victor. El mi-a spus că este dificil să îmi găsesc ceva de lucru fără să am acte dar că îşi va întreba şeful. Mă măsura cu privirea şi ştia cred că nu aveam cum să rezist un timp îndelungat muncind în construcţii. Eram conştient şi singur de acest lucru. Ma bucurasem că cel puţin cu Victor şi cu Esther mă înţelegeam bine.
Priveam deseori masa de sticlă din sufragerie. Erau nelipsite de pe ea două statuete din porţelan reprezentând un băiat şi o fată care păreau a se fi certat. Esther insista ca atunci când le curăţăm să o facem cu grijă ca nu cumva să le spargem. Victor mi-a spus într-o seară că acele statuete le-a cumpărat demult când s-a certat cu Esther şi i le-a dăruit ca dovadă a dragostei lui. Pe statueta care închipuia un băieţel era scris numele lui Victor ,iar pe cea care întruchipa o fetiţă numele lui Esther. Uneori mă gândeam la primele mele zile în acel apartament. Mă mai gândesc şi acum, dupa 4 ani. A fost rău. Cu adevărat rău. Dar cu siguranţă era loc de şi mai rău. Era atât de frig încât dimineaţa ieşeam din casă ca să mă încălzesc la razele soarelui de Aprilie. Seara scriam sute de anunţuri pentru angajare, “chico serio busco trabajo” (băiat serios caut de lucru). Le lipeam dimineaţa pe stâlpi, în locutorii, pe faţadele clădirilor şi tremuram de emoţie când vedeam că cineva rupsese din anunţ un număr de telefon, dar niciodată nu mă suna nimeni. Cu această ocazie începusem să cunosc bine cartierul. Coboram în Plaza Legazpi, unde priveam cele două statui impresionante, doi luptători călare pe doi cai pegas cu aripile larg deschise. Palmierii creşteau spontan în faţa blocurilor şi eram încântat de ceea ce vedeam dar starea de tristeţe nu mă părăsea. Nu aveam de lucru. 1 euro devenise o sumă importantă, o pâine şi o pastă de brânză topită, mâncarea pe o zi. Poate uneori mai cumpăram iaurturi de fructe din cele mai ieftine sau chips-uri deşi supermarket-urile afişau sute de produse ademenitoare. Când dădeam telefoane ca să întreb de angajare mă durea fiecare monedă pierdută inutil pentru că neavând acte eram refuzat mereu. Serile le petreceam vorbind cu Victor care mă ajuta să învăţ să vorbesc corect. Era deja sezonul corridelor, luna aprilie se apropia de sfârşit şi Mai avea să aducă schimbări radicale pentru toţi. În timp ce el îmi vorbea despre corride şi tauri eu mă gândeam că voi plăti chiria pe luna care vine cu ultimii bani.
Îngrijorat am sunat la firma de transport ca să mă interesez în cazul unei eventuale întoarceri acasă, dar am aflat că mai am de platit 80 de euro în cazul în care doresc să mai beneficiez de serviciile lor. Aveam de ales acum între a rămâne în Madrid cu riscul de a ajunge în stradă sau a mă întoarce în acele zile în Timişoara. La urma urmei bunicii care mă crescuseră mă aşteptau acasă, mă temeam că li se poate întâmpla ceva în absenţa mea, iar pe de altă parte, misterul acelui oraş cu un parfum ciudat şi vicios mă făcea să îmi doresc să îl descopăr.
ÎN APARTAMENTUL DIN USERA
Deşi mă repugnă ideea ar trebui sa scriu şi despre bolivienii din apartament, măcar câteva rânduri. Prima familie era o familie de mizerabili. Un tip ciuturiu, cu părul creţ şi brunet şi verişoarele sale care de la început mi-au făcut o proastă impresie. Se spălau rar şi asta nu pentru a face economie de apă ci pentru că nu le stătea în obicei. Aveau totuşi grijă să scuipe peste tot în baie cand atunci când intrau la duş şi mintea mea refuză să imagineze toata suita de lucruri pe care le-ar mai fi putut face acolo. Devenisem cât se poate de distant cu această familie pentru care ideea de civilizaţie ar fi însemnat o tortură îngrozitoare.
Trebuie să lămuresc cititorul şi să spun că într-un astfel de apartament nu se poate face baie prea des pentru că toţi ceilalţi vor ridica glasurile considerând că vor plăti apa pe care tu o consumi. Nu se pot spăla hainele prea des. Ai nevoie de detergent, şampon, săpun, toate ale tale pentru că oamenii sunt în general zgârciţi cu fiecare bun al lor.
Ceilalţi bolivieni erau diferiţi. Băiatul avea 25 de ani iar femeia era cu cel puţin zece ani mai în vârstă. Abhram şi Mabel. El lucra într-un supermarket cunoscut ca locul preferat pentru cumpărături al celor bogaţi, cu puncte de vânzare în toată Spania, El Corte Ingles, reprezentat de George Clooney în reclame. Unul dintre puţinele magazine din care hoţul prins este predat poliţiei şi pregătit pentru repatriere. Abhram era designer pentru o gamă largă de produse care se vindeau în El Corte Ingles ceea ce mă făcuse să cred că se ridică la un alt nivel decât compatrioţii săi. Mabel lucra ca internă, adică menajeră într-o vilă la o familie spaniolă şi era liberă doar la sfârşit de săptămână. I se asigura casă, masă şi un salariu lunar. Era o femeie cu suflet bun, am observat din prima clipă şi mereu mă servea cu o porţie din ceea ce gătea, iar eu din situaţia în care mă aflam nu puteam refuza. Cred că aceste gesturi au atras asupra mea antipatia lui Abhram.
Îmi aduc aminte cu claritate o Duminică. Sâmbăta şi Duminica sunt cele mai proaste zile posibile pentru a cumpăra mâncare şi asta pentru că toate alimentarele sunt închise şi singurii care mai au mâncare de vânzare sunt chinezii. Aceştia însă vând totul la preţ dublu sau chiar triplu în micile lor magazine alimentare.Sunt deosebiţi de zgarciţi şi se autoizolează de cei care nu sunt asiatici.
Nu făcusem suficiente cumpărături de vineri şi am rămas în acea Duminică fără mâncare. Victor şi Esther nu erau acasă. Am încercat să dorm dar începuse să ma doară foarte tare stomacul şi capul şi nu am reuşit. Singura care a observat că se întâmplă ceva cu mine a fost Mabel care mi-a pregătit pe loc o porţie mare de mâncare. Nu ştiu cum ar fi trecut pentru mine acea zi dacă nu ar fi fost ea. Nu înţelegeam bine limba însă cred că a avut discuţii cu Abhram pentru acea farfurie cu mâncare. Dar Mabel era aceeaşi persoană bună în fiecare zi.
Într-o seară târziu pe când încercam să adorm, Victor a adus cu el câţiva colegi de la lucru. Nu am văzut în viaţa mea oameni atât de beţi, nu ştiu nici acum unde găseau puncte de sprijin însă reuşeau să meargă încă pe ambele picioare. S-au aşezat pe canapeaua alăturată si făcând abstracţie de prezenţa mea au continuat să bea pe rând dintr-un singur pahar cu muzica la maxim. Încercam să adorm însă era imposibil. Mă zvârcoleam în pat încercând să mă gandesc al altceva însă râsetele lor mă zgâriau pe creier. Nu era nimic de făcut, închiriasem doar acel pat şi beneficiam de el din plin. Nu a durat mult şi am fost trezit şi invitat să beau cu ei. Nu am refuzat. Alternativa ar fi fost încercarea inutilă de a adormi cu perna pe cap. Am primit şi eu bere din acelaşi pahar care trecea pe la fiecare şi am băut până spre dimineaţă. Ecuadorienii băuseră până la faza la care le rezulta dificil să nimerească gura cu paharul şi varsau pe ei însă erau de o perseverenţă rară. Eu am adormit. Când m-am trezit plecase toată lumea, după ce am înţeles de la Esther ca dormiseră între sticlele goale pe jos, vomitaseră peste tot în baie şi pătaseră toţi pereţii cu bere. Victor, întins pe canapea, se zvârcolea cu dureri de cap îngrozitoare. Esther bosumflată nu-i acorda nici o atenţie, insensibilă la gemetele sale. M-am înduplecat în final şi i-am dat un Fasconal. Nopţi ca aceasta s-au repetat la un interval de maxim 4 zile pe toată perioada şederii mele în apartament. Cu toate grijile pe care le aveam, mă obişnuisem deja cu noua mea viaţă, cu cartierul, cu nopţile de beţie şi muzica ecuadoriană, cu lipsa banilor, cu zilnicele perindări prin oraş în căutarea unei slujbe. Începusem să intru într-o stare de nepăsare şi nu mai făceam nici un fel de planuri. Am lăsat totul în voia sorţii, spunându-mi ca oricum voi afla pe propria piele ceea ce se va întâmpla cu mine.
FOAMEA
Ştii cum e să îţi fie foame? Dar nu oricum, nu ştiind că vei ajunge la un moment dat acasă, vei deschide frigiderul şi vei mânca. NU ! Să fii singur. O foame crudă să te mistuie în interior şi să ştii că nu ai o casă, nu ai un frigider, nu ai nici macar ce să mănânci. Dar ironic, peste tot în jurul tău oamenii mănâncă.
Te doare capul şi în scurt timp, din cauza durerii care pulsează în tâmplele tale începi să ameţeşti. Te-ai gândit vreodată ce urmează ? Ei bine, dacă nu cumva te cuprinde disperarea, se trezeşte fiara din tine. Şi nu mai eşti tu acel cineva singur şi flămând ci un animal cu care tocmai faci cunoştiinţă. Spune-i salvatorul tau sau latura neplacută a personalităţii tale. Acel cineva care îţi şopteşte să laşi într-o baltă de sânge chelnerul care nu ţi-a acordat suficientă atenţie, acel tu care ai impulsul să furi, să violezi sau să ucizi însă nu o faci pentru că cealaltă jumătate luptă în egală măsură pentru tine. Animalul din tine nu are principii multe, nu gândeşte, iar atunci când e flămând ştie doar că trebuie să mănânce sau e in pericol.
Am simţit asta în acele zile, atunci, acolo, între străini. Din fericire acel Ceva sau Cineva care cunoaşte motivul tuturor lucrurilor, a mângâiat fiara cu o bucată de pâine. O conjunctură fericită care nu putea fi întâmplătoare. Şi I-am mulţumit, o fac şi acum ori de câte ori îmi amintesc pentru că… ştii ce se întâmplă după o astfel de trăire ?
Te naşti a doua oară. Nu vei mai judeca uşor. Nu vei mai dispreţui o hrană rea la gust. Nu vei mai îndrăzni să mănânci plin de bale în faţa unui sărman. Vei rupe din bucata ta de pâine ca să împarţi. Asta dacă nu cumva această lume este prea mult pentru tine. Dacă nu cumva ai orbit deja de tot, căci pe Pământ, totul străluceşte.
Maţinile frumoase, bijuteriile, paharele de cristal, pantofii de lac, orgoliul tău. Şi dacă ai orbit, nu te teme, orb sunt şi eu, orbi sunt şi alţii, dar îndrazneşte să deschizi larg ochii.
Îmi devenea tot mai clar zi după zi că dincolo de toate, învăţam. Şi ceea ce învăţam făcea ca scopul călătoriei mele să devină mic, insignifiant, banal, pentru ca în cele din urmă să mă ruşinez cu el. Esenţa era alta.
Noaptea îmi aducea toate aceste gânduri în timp ce încercam să adorm înţepat constant de arcurile tari, ostile, ale acelui pat străin.
Nu simţeam nimic din suferinţa lumii, sau poate nu destul. Aş fi vrut să înţeleg mai mult, dar răspunsul ar fi însemnat o durere care mi-ar fi rupt sufletul în milioane de bucăţi. Aveam să aflu mai târziu ca lumea are un puls, iar acel puls il putem auzi uneori, pentru o durerpasă şi groaznică milisecundă. Era suficient pentru acel moment să învăţ lecţia compasiunii şi să pot privi lumea cu tot ceea ce înseamnă ea, ca pe un măr poleit cu aur, putred şi viermănos în interior.
Vrei să ştii cum am mâncat în cele din urmă în acea zi de foamete ? Ei bine…străine..si aproape al meu …din apartament plecaseră toţi. Rămăsesem singur. Am descoperit asta întors în apartament după o plimbare istovitoare. Eram contorsionat de durerea de stomac. Pe dulap erau într-o cutie nişte prăjituri vechi, rele la gust. M-am urcat pe un scaun, am dat capacul la o parte şi am constatat că nu eram singurul care râvnea la acele prăjituri râncede. Un gândac de bucătărie îmi arăta pumnul ostil, din cutie. Scârbit, am decupat cu briceagul tot exteriorul şi am mâncat doar interiorul prăjiturilor. Victor avea oricum de gând să le arunce. Apoi am remarcat frigiderul. Nu mai furasem niciodată ceva cu bună ştiinţă. Dar atunci nu conta. Am numărat iaurturile de fructe ale bolivienilor şi am mâncat tot ceea ce ieşea impar la numărătoare. Apoi am aruncat ambalajele la tomberoanele din faţa blocului. Şi cu siguranţă, dacă nu aş fi găsit de mâncare atunci, în acele condiţii, aş fi făcut orice altceva ca să mănânc.
Viaţa e un dar preţios şi pe atunci , pentru mine era o condiţie esenţială să rămân viu şi sănătos, pentru ca cei care mă iubeau şi mă aşteptau acasă să nu sufere.
ATUNCI CAND TOTUL SE SCHIMBA…
Dimineaţa aveam plimbările din care ajunsesem să îmi fac un obicei. La câteva străzi era un parc pentru copii, o fântână arteziană şi câţiva palmieri. Obişnuiam să merg în acel loc să beau suc şi sa manânc chipsuri aşezat pe bancă. Hoinăream prin Madrid folosindu-ma din plin de abonamentul de metrou. A cumpăra un abonament de metrou atunci când cauţi o slujbă într-un oraş mare este unul dintre lucrurile absolut necesare care nu pot fi evitate. Altfel costul biletelor te poate aduce la buzunare goale în câteva zile. În acea zi se făcuse seară. Mă simţeam cu adevărat presat de timp. Am ieşit la gura de metrou Usera, în cartierul meu şi am luat stradă cu stradă, fiecare bar pe care îl găseam deschis la rând, întrebând de lucru. Priviri compătimitoare sau dispreţuitoare, uneori un NU aruncat în grabă însă nu ceea ce aveam nevoie. Într-un bar mi s-au oferit 100 de euro pe luna pentru a veni la curăţat seara, în fiecare zi câte doua ore însă aceşti bani nu mă puteau ajuta cu nimic în situaţia în care aveam nevoie de măcar 250 de euro lunar pentru a subzista. Pe o stradă lăturalnică, în drumul meu spre casă, am văzut o firmă luminoasă aprinsă deasupra intrării într-un mic restaurant. “Las Tinajaj”. Am intrat si m-au întâmpinat o doamnă şi un domn, ambii pe la 40 de ani care m-au ascultat până la capăt şi mi-au pus o sumedenie de întrebări ceea ce eu am interpretat ca un semn bun. Erau din Peru şi în final au decis să mă ia la restaurant ca ajutor la bucătărie, 12 ore pe zi inclusiv sâmbetele şi duminicile pentru 300 de euro la lună. Cum era singura mea şansă am acceptat. Cu aceşti bani şi cu unele sacrificii la mâncare puteam supravieţui o lună şi în acelaşi timp în două luni aş fi putut aduna banii de chirie pentru o a treia lună.
A doua zi de dimineaţă, aşteptam în faţa restaurantului. Într-un târziu a apărut doamna care a deschis uşile micului restaurant. Mi-a dat o mătură şi mi-a explicat că trebuie să mătur sala de mese, cu grija ca nu cumva să rămână vreunul dintre gandacii negri de bucătărie care zăceau morţi pe podea. Daca un client i-ar fi observat şi reclamat li s-au fi putut închide localul. După o oră în care am măturat şi am şters praful de pe toate mesele am intrat în bucătărie. Puii cu care se gătea erau dintre cei mai ieftini, cu cap si măruntaie, spre fericirea mea nu eram eu cel care trebuia sa-i cureţe ci o făcea însăşi doamna care se ocupa de gătit în restaurant. De câte ori aduceam puii de la frigider în bucătărie mă şocam privind stratul de grăsime care se prelingea de pe ei şi mă îngreţoşa mirosul pentru că acel frigider era insuficient raportat la temperaturile de peste zi.
În bucătărie era o căldură greu de suportat însă trebuia să stau acolo şi să curăţ cartofi. Chiar nu conta. Eram fericit că am de lucru şi că am o şansă. Orele au trecut. Am ajutat în bucătărie, am făcut curat, am spălat pe jos. Pe seară a venit acel domn cu care vorbisem ieri şi s-a aşezat la masă. O muscă sâcâitoare însă îl împiedica să îşi termine cina aşa că mi-a cerut cu seninătate să am grija ca insecta să nu îl mai deranjeze. A fost putin prea mult pentru mine şi fără sa spun decât că revin imediat am ieşit afară din local şi m-am oprit acasă. Orgoliul meu mă dominase mereu, dar nu cred că era o chestiune de orgoliu ci simplu de auto stimă. Am avut nevoie de câteva zile ca să realizez că se întâmplase cu adevărat şi că eram din nou un emigrant fără acte, bani şi loc de muncă.
A doua zi, traversând podul peste râul Manzanares care despărţea între ele cartierele Usera şi Legazpi, am observat pe stâlpi nişte anunţuri care prezentau serviciile la domiciliu ale unei firme de depanare calculatoare. Îmi plăceau dintotdeauna calculatoarele şi mi-am spus că merită să dau un telefon, să improvizez chiar dacă nu se specifica nimic de angajare, în cel mai rău caz aş fi irosit încă un euro pe telefon. La pumnul de euro pe care-i mai aveam în buzunar chiar eram îngrijorat pentru ziua de mâine. Am rupt un anunţ, am alergat la primul locutoriu şi am sunat. A răspuns o femeie. I-am spus ca am nevoie de un loc de muncă, i-am spus că nu am acte dar nici pretenţii financiare şi că daca nu au nevoie de un angajat în domeniul calculatoarelor aş putea măcar să le lipesc eu anunţurile prin Madrid. Doamna de la telefon mi-a cerut numărul de mobil şi mi-a spus că după ce se va consulta cu soţul ei mă va suna. Am aşteptat o zi, am aşteptat două, credeam că nu mă vor mai suna, dar în a treia zi am primit telefonul mult aşteptat şi am fost chemat a doua zi de dimineaţa la cafeneaua Ibiza pentru a discuta despre salariul şi îndatoririle mele.
Acceptaseră să le lipesc afişele în Madrid. Eram fericit. Avusesem noroc, nu ştiu cum altfel aş putea cataloga întâmplarea. În dimineaţa unei zile de miercuri, aşteptam în faţa cafenelei, aşa cum stabilisem cu doamna de la telefon. Nu îndrăzneam să intru. Nu ştiam care e preţul unei cafele si nu putem intra fără să comand ceva. De asemenea aş fi riscat ca ea să nu apară caz în care iroseam acel important euro pe o cafea inutilă. M-a abordat o doamna trecută de 50 de ani, cu trasaturi sud americane şi s-a prezentat ca fiind d-na. Wilma, cea cu care vorbisem la telefon. Mi-a spus că vom intra în cafenea şi ni se va alătura în curând şi soţul ei. Într-adevar nici nu comandaseram cafelele când a apărut un tip ciudat. Înalt, uscăţiv, cu chelie în faţă şi parul lung, răvăşit în toate părţile la spate, purtând un parpalac lung si comportându-se de parcă în fiecare clipă ar întârzia undeva. S-a aşezat pe scaun cercetându-mă cu privirea din cap până în picioare şi prezentându-se Jose Luis. Era prost îmbrăcat, de unde am tras greşita concluzie că nu are bani. Avea acea privire a omului neîncrezător şi egoist pentru care scopul întotdeauna scuză mijloacele. Au fost totuşi amabili la acea primă întâlnire, spunându-mi ceea ce doresc de la mine si asteptând cu răbdare să mă pot exprima pe limba lor.
Vroiau sa lucrez 4 ore pe zi lipind afişe care prezentau serviciile lor, peste tot în Madrid. În fiecare zi urma să mă întâlnesc cu Jose Luis în acea cafenea şi el să îmi spună în ce zone din oraş trebuie să merg. Pentru această treabă primeam 260 de euro lunar. La fiecare sfârşit de săptămână primeam un sfert din acestă sumă. Deşi nu eram foarte încântat de această slujbă, eram foarte fericit şi satisfăcut. Aveam de lucru. Eram la fel ca ceilalţi. Cumva urma să ma descurc cu chiria, cu mâncarea, cu toate. Nu mai contau sacrificiile care trebuiau făcute, ştiam că voi rezista o săptămână până la primii bani. La plecare Jose Luis a făcut un gest care mi-a făcut întreaga zi fericită,după ce mi-a dat o plasă cu afişele care trebuiau tăiate şi lipite, m-a plătit pe o săptămână în avans, 60 de euro. Pentru mine asta însemna totul. Aveam bani, puteam să mănânc ceea ce vedeam în magazine şi nu puteam să-mi cumpăr. Puteam să platesc şi chiria la sfârşit de lună.
Întors în apartament am împărţit cu Victor şi Esther bucuria mea. Esther m-a felicitat formal însă Victor s-a bucurat efectiv alături de mine şi am sărbătorit evenimentul cu o beţie cruntă. Dimineţile erau diferite. Primeam bani pentru xerox-uri de la Jose Luis cu care mai jonglam şi mai rămâneam cu câţiva euro în plus. Mă trezeam la ora la care vroiam pentru că nu aveam program. Primele afişe le-am lipit cu rusine, printre oameni însă după ce mi-am dat seama că nu mă observă nimeni, orice aş fi făcut, a devenit simplu. Lipeam majoritatea afişelor dar nu pe toate. Începuse să îmi placă ceea ce făceam, mereu vedem ceva nou în Madrid, iar de după masa şi până seara eram liber.
Deseori venea în apartament un domn spaniol care întreba de Victor. Auzeam discuţiile lor însă vorbeau atât de repede încât prindeam doar frânturi de cuvinte. A venit la scurt timp după aceasta ziua în care totul avea să se schimbe. Poate definitiv pentru fiecare dintre noi. Era proprietarul spaniol al apartamentului care vroia să il renoveze, Victor închiriase de la el apartamentul şi ni-l subînchiriase nouă, iar renovarea acestui apartament însemna că noi, cei care locuiam acolo trebuia să ne căutăm un alt acoperiş deasupra capului. Nu aş fi ştiut despre acestea daca Victor nu mi-ar fi spus într-o seară rugându-ma să păstrez secretul. Mi-a promis că mă va lua cu el acolo unde se va muta, în apartamentul cumnatului său Juan Carlos, în cartierul Tetuan, alt cartier periferic locuit de emigranţi şi cu renume prost. Aveam termen două săptămâni ca să eliberăm apartamentul.
Mă obişnuisem acolo, unde la fiecare doua – trei zile mă alăturam ecuadorienilor la o altă beţie cruntă, unde îmi puneam perna în cap ca să pot să dorm ori de câte ori Victor şi Esther făceau sex cu impresia că nu se aude nimic prin peretele subţire care ne despărţea, unde am înţeles ce înseamnă să îţi speli hainele, să îţi faci de mâncare, să te zbaţi pentru ziua de mâine.
Cu fiecare seară care trecea il vedeam pe Victor tot mai abătut şi mai trist. Am aflat cu ocazia altei nopţi de beţie că în momentul plecării va fi nevoit să o părăsească pe Esther şi să se întoarcă la soţia şi la familia lui. Avea o fetiţă pe nume Daniela în vârstă de 2 ani şi o soţie care se numea Merly, tânără, înaltă şi frumosă. Nu m-aş gândit niciodată că acei doi oameni care erau atât de fericiţi împreună şi păreau predestinaţi unul altuia sunt defapt amanţi. Esther avea şi ea o fetiţă în Ecuador unde Victor mai avea cu o altă femeie un băieţel căruia îi trimitea bani periodic. Nu putea accepta să piardă cei mai frumoşi ani ai micuţei Daniela departe de ea. Era chinuit între iubirea de nestins pentru Esther şi dragostea de tată pentru fiica sa. Acest sentiment îl arunca în fiecare zi în disperare, în întuneric, în nelinişte, iar eu eram unul dintre puţinii oameni cu care vorbea deschis despre problemele sale. Ziua lipeam afişe în oraş, seara discutam cu Victor despre problemele pe care le avea. Curând a venit ziua plecării. Esther plângea privind la figurinele de porţelan de pe masă. Victor nu spunea nici un cuvânt, era distrus pe dinauntru şi am simţit acest lucru tot timpul în care l-am ajutat să încarce bagajele în maşina cu care urma să ne mutăm. Esther a mers la o verişoară de-a sa care locuia în zona La Latina. Bolivienii pe care nu-i puteam suferi nu stiu unde au plecat. Abhram şi Mabel urmau sa vină cu noi întrucât închiriaseră o cameră de la Juan Carlos, cumnatul lui Victor.
Am urcat în maşină, fiecare dintre noi agitat aşa cum se întâmplă în faţa unui nou început. Nu eram nimic mai mult decât emigranţi. Oameni fără o casă a lor, cu slujbe nesigure, cu viitorul intunecat într-o ceaţă de nepătruns, înghesuiţi într-o maşină pentru mutări, învăluiţi de noapte cu o mantie pe care eu o vedeam sinistră. În drum spre noua locuinţă am început să mă gândesc deja la ACASĂ. Trecuse luna, cât urma să mai rămân departe de adevărata mea casă? Nu aveam idee, nu făceam calcule, simţeam doar că ar fi prea devreme să mă întorc acum, eram curios ce îmi poate pregăti viitorul şi până unde pot merge.
MADRID, ORAŞUL VICIILOR
Întâlnirile mele cu Jose Luis erau stresante, acele cinci minute în care el întârzia să apară îmi induceau o stare de nervozitate. Făceam sacrificii pentru ca din acei puţini bani să economisesc suma pentru încă o lună de chirie, să o am de rezervă în caz de orice şi dependenţa de un alt om mă indispunea.
Au fost momente în care nu apărea la întâlnire, alerga pe partea cealaltă a străzii ca nu cumva să îl văd şi să fie nevoit să mă plătească atunci deşi banii oricum mi-i dădea pe toţi. Cafeaua o cumpăram odată el, odată eu. Aşa i-am propus după ce am observat că el e cel care comandă mereu cafeaua pentru amândoi. Nu-l puteam lăsa să mă vadă ca pe un neajutorat. Deseori îmi spunea că e posibil să nu mai aibă nevoie de mine de săptămâna care vine pentru că nu îl sună suficienţi oameni în urma anunţurilor pe care le lipeam. Cred că avea impresia că iau banii şi nu lipesc anunţurile însă nu era deloc aşa. E devărat că de când începuse să mă streseze în acest fel mă resemnasem cu gândul şi lipeam anunţuri doar în staţii de autobuz şi în jurul gurilor de metrou după care plecam acasă. Dacă ar fi lipsit aceste momente, totul ar fi fost bine pentru că îmi plăcea să mă plimb prin Madrid. Îmi este greu să îţi descriu frumuseţea acestui oraş doar în cuvinte. Îmi plăcea totul în acest oraş. Străzile, libertatea pe care o emana aerul, senzaţia că aici se pot câştiga bani din orice. E adevărat. Singura condiţie este să fii pregătit să faci orice. Din păcate eu nu îndeplineam această condiţie. Îmi amintesc de dimineţi în care coboram la metrou şi simţeam miros de marijuana sau haşiş. Şi era destul să cobor pe scările rulante după miros ca să-i descopăr sursa. Vreun tânăr anarhist cu părul rasta, cu hainele murdare şi rupte, desculţ, vreo gaşcă de elevi de liceu trecând ţigara de la unul la altul, vreun marocan tolănit pe una dintre băncile de piatră din subteran. Putea fi oricine, toată lumea fuma. Nu era legal însă era o infracţiune permisă tacit. Singura întrebare era … cum îmi voi face eu rost de iarba? Pe culoarele de metrou deseori vedeai emigranţi, în general de culoare, africani, şezând pe un scăunel sau pe jos, cu o pătură întinsă în faţa lor. Pe pătură puteai vedea de la CD-uri cu filme şi muzică piratate până la ochelari de soare, curele sau alte lucruri obţinute cine ştie cum, oferite toate sub preţul lor de magazin.
Oraşul era împânzit de autobuze roşii şi verzi. Cele roşii transportă călători în oraş iar cele verzi în afara sa. Se putea urca numai pe la şofer, prin faţă şi se cobora mereu pe uşa din spate. Nu existau controlori de bilete întrucât şoferul valida tichetul la urcare. Ei bine, şoferii erau îmbracaţi cât se poate de decent şi exista obiceiul ca pasagerii şi şoferii să se salute la urcarea în autobuz. Autobuzele ajungeau în staţie la fix, conform programului. Transporturile erau ieftine şi bine organizate.
Zonele care îmi plăcea cel mai mult să mă plimb erau Sol, Gran Via, Plaza Mayor, din centrul oraşului. Străzile înguste şi însorite, clădirile colorate şi construite în stil vechi, mozaicul de trecători, miile de magazine, totul ma făcea să ma simt într-un vis ciudat, acel gen de vis pe care îl ai după ce ai fumat prea mult cannabis şi realitatea, timpul, totul e acolo, real dar distorsionat. Nu exista nici un spaţiu neocupat la parterul clădirilor în tot oraşul. Orice locşor de la parter era tutungerie, bar, magazin de haine, de telefoane mobile, fierărie, reparaţii de pantofi, ceva ce putea să însemne o mică afacere. Toată lumea se ocupa cu ceva şi nimeni nu dădea nimic pe gratis. Chiar şi cerşetorii făceau ceva pentru a-şi câştiga banii. Unii stăteau ore în şir nemişcaţi, îmbrăcaţi în costume, întruchipând un personaj şi se mişcau doar când un clinchet de monedă îi trezea din amorţire făcând o reverenţă trecătorului generos. Alţii confecţionau scrumiere din doze goale de coca cola, iar cei mai mulţi, cântau prin metrouri, trecând cu un portofel deschis printre călători, fără a insista cumva, fără a deranja în vreun fel.
Fiecare vitrină din Plaza Mazor are ceva de arătat, de la cuţite şi bricege, degetare, pălării, souveniruri, la porţii de calmar, caracatiţă, creveţi şi tortilla expuse in vitrinele de sticlă ale micilor restaurante pline de turişti.E o piaţă superbă care imi aducea cumva aminte de Piaţa Unirii din oraşul meu. E locul în care zilnic zeci de artişti autohtoni şi emigranţi se aduna pentru a face portrete pe loc turiştilor curioşi. E locul in care beţivii şi drogaţii dorm pe treptele umbrite de bolţi şi arcade. E o piaţă a tuturor, un loc rupt din inima Madridului. Tot acolo se găseşte şi centrul pentru turişti de unde poţi obţine harta oraşului şi orice fel de alte informaţii gratuite, însă nu am intrat decât o singură dată înăuntru. Eram ori prea apatic, ori prea confuz. Din Plaza Mazor poti să alegi orice direcţie, pe o rază de 1 kilometru totul e special. In 10 minute poţi ajunge la Palatul Regal şi Catedrala Almudena, sau în Plaza de Espana unde un hotel imens umbreşte statuile lui Don Quijote şi Sancho Panza, stropiţi de jocul fântânilor arteziene. Traversând Gran Via vei vedea vagabonzi întinşi pe jos în faţa cazinourilor, reprezentanţe ale marilor firme de îmbrăcăminte, statui parcă poleite cu aur pe acoperişurile clădirilor, contraste din cele mai felurite. Vei găsi sufocant ritmul de viaţă al oraşului. Un tânăr aleargă după autobuz, doi negri se ceartă, o gaşcă de adolescenţi pasează o ţigara de marijuana de la unul la altul sprijiniţi de peretele unei clădiri, o femeie îşi rupe tocul, un copil plânge după o jucărie, altul iese din fast-food cu un hamburger în mână, un turc mătură în faţa kebaberiei sale, totul simultan, totul derutant şi de necontrolat. Fiecare zi era la fel de agitată acolo, aproape de Sol. Centrul oraşului , Sol, este o intersecţie de străzi şi străduţe, Puerta del Sol, cheia oraşului. Acolo se găsea totul. Orice te-ar fi interesat, oricine ai fi fost, oricare ar fi fost dorinţa ta avea un preţ în Sol. Mă încânta atât de tare să observ încât uneori trecea o oră fără să lipesc vreun afiş pentru Jose Luis, iar eu mă găseam undeva pe o bancă, privind, adesea în gol, înlănţuit de acea mişcare permanentă din faţa mea şi de abisul atât de adânc al gândurilor mele.
Spaniolii au ca popor câteva trăsături generale. Sunt genul de oameni care îşi cer drepturile şi nu ezită să îşi arate pe loc nemulţumirea. Nu i-as defini ca oameni răi având în vedere ca nu fac altceva decât să fie atenţi la persoana pe care o au în faţa ochilor. Cei mai mulţi dintre ei sunt după părerea mea rasişti deşi par a începe să se obişnuiască cu străinii. Madrilenii au avut mereu parte de coloritul rasial şi din câte am realizat pe perioada şederii mele, sunt mult mai permisivi faţă de emigranţi decât spaniolii care locuiesc în oraşe mai mici. E un paradox în ceea ce priveşte nemulţumirea lor, pentru că deşi e adevărat că emigranţii le-au ocupat locurile de muncă şi au contribuit la scăderea drastică a salariilor, au crescut rata infracţionalităţii, tot ei, emigranţii, au construit acele oraşe prospere şi au adus specialişti în toate domeniile pentru Spania.
ÎN TETUAN
Mă mutasem aşadar în Tetuan. Nu mi-a plăcut niciodată acest cartier. Poate pentru că nu vedeam decât emigranţi la fel ca mine pe străzi, poate pentru că era exact la polul opus faţă de cartierul Usera de care mă legasem cumva, sau poate ca nimic în acest cartier periferic nu purta aerul cosmopolit din Sol. Mi s-a părut pur şi simplu ostil. Auzisem că noaptea se comit multe tâlhării în acea zonă şi că în repetate rânduri oameni au fost bătuţi sau chiar ucişi de către vreo bandă de derbedei. Mă ţineam deci aproape de casă atunci când ieşeam să mă plimb şi căutam să nu intru în belele inutil. Aveam de gând să mă mut de acolo cu prima ocazie din acel cartier deci nu am căutat prietenii acolo.
Da, Victor se ţinuse de cuvânt şi mă luase cu el. Au venit cu noi Mabel, Abhram şi un văr al său, un tip solid, înalt, care glumea mereu cu mine şi cu care m-am înţeles foarte bine de la început. Victor mi-a spus în seara mutării noastre că vom sta acolo două săptămâni. După care ne vom muta aproape de Usera, lângă spitalul 12 de Octubre unde avea să cumpere un apartament pentru el, fetiţa şi soţia sa. S-a oferit să îmi închirieze un pat pe salon la preţul pe care îl plăteam în Usera pe când locuia cu Esther. Am acceptat bucuros.
Apartamentul era al lui Juan Carlos, cumnatul lui Victor şi Abhram s-a arătat dispus să îl cumpere la data plecării noastre. Până atunci, Victor, Juan Carlos şi eu am locuit în aceeaşi cameră. Nu mă deranja deloc, nu lipseau glumele şi berea, iar eu continuam să mă întâlnesc cu Jose Luis la aceeaşi cafenea dimineaţa, în ultima vreme o singură dată pe săptămână.
Duminica am ieşit din bloc şi am văzut că pe străzi se aşternuse o forfotă neobişnuită. Tarabe împânziseră străduţele laterale, de o parte şi de alta. Era faimosul “rastro” , acel târg despre care auzisem că traversează oraşul în fiecare zi de duminică. Haine ieftine, desigur chinezeşti, jucării, vechituri, tablouri, brăşări, ceasuri, aur, argint, absolut orice se putea găsi la rastro. Pentru un emigrant cu buzunarul gol e o ocazie minunată de a cumpăra lucruri ieftine, pe care altfel le mai poate găsi doar în magazinele chinezilor. Acea forfotă face parte de ani buni din viaţa acelui oraş, este un obicei la fel de împământenit ca şi corridele de tauri. Am cumpărat de acolo câteva mărunţişuri pe care aveam de gând să le trimit acasă la fraţii mei şi bucuros de achiziţii am plecat la lucru.
În Tetuan am cunoscut-o pentru prima dată pe Merly, soţia de drept a lui Victor, într-o împrejurare despre care Victor nu ştie nici astăzi. Îmi aduc aminte zâmbind de acea noapte. Juan Carlos dormea pe patul lui. Eu încercam să adorm pe salteaua mea, ca în fiecare noapte asaltat de gânduri. Victor lipsea. La un moment dat uşa camerei s-a deschis încet, cu un scârţâit şi Victor a intrat tiptil, trăgând după el o femeie draguţă, înaltă, brunetă cu părul lung. Împreună s-au înghesuit lângă Juan Carlos care probabil beat mort nu a simţit nimic. Era întuneric dar tot l-am văzut pe Victor cu coada ochiului trăgând femeia peste el şi după foarte puţine cuvinte de convingere au început să probeze rezistenţa arcurilor, acolo, lângă Juan Carlos. Nu mai aveam insomnii. Am adormit pe loc.
Cum eram foarte nesigur de seriozitatea lui Jose Luis, continuam să întreb în stânga şi în dreapta despre alt loc de muncă. Făceam totul ca mereu să am o altă portiţă de salvare. Şi într-o dimineaţă Mabel mi-a spus că un cunoscut de-al ei care ia în primire mici lucrări de construcţii avea nevoie de un om pentru doua săptămâni şi plătea 25 de euro ziua de lucru. M-am bucurat şi a doua zi de dimineaţă eram la locul stabilit aşteptând să vină cel cu care Mabel îmi aranjase să lucrez.
A apărut un bolivian mic, grăsuţ, însoţit de un tânăr creol cu părul negru şi zburlit. Am făcut repede cunoştinţă şi m-au dus la faţada unui bloc de patru etaje, pe care era prinsă o schelă. Cea mai înfricoşătoare schelă de construcţii pe care o văzusem până în acel moment. În acea primă zi, mie îmi revenea sarcina de a urca şi a coborî schela pentru a aduce materialele sus, pe acoperiş, iar odată ce aş fi terminat munca trebuia să sparg împreună cu ei tencuiala de pe coşurile de pe acoperiş şi să-i ajut să tencuiască din nou. La prima vedere nu părea mai dificil decât orice altă muncă şi două săptămâni aveam de gând să rezist.
Cei doi au urcat pe schelă până când au ajuns pe acoperiş. De acolo mi-au strigat sa le urc materialele….o găleată în care erau câteva ciocane şi dălţi. Am privit schela de jos în sus. Nu avea trepte despărţitoare decât la ultimul nivel. Am început să urc cu grijă. Nu mă temeam că s-ar putea să cad, nu mă interesa atât de tare cât gândul că dacă mi s-ar fi întâmplat ceva ai mei acasă ar fi avut un şoc. Nu îmi plăcea deloc cum în timp ce urcam degetele aveau tendinţa şă îmi alunece de pe barele de metal din cauza transpiraţiei. Nu exista nici măcar o coardă cu care să fiu legat. Aveam de ales între a urca prin interiorul schelei sau prin exterior şi am preferat prima variantă pentru că psihologic aveam senzaţia că sunt mai protejat. Mă gândesc şi acum la zecile de morţi anuale înregistrate în Spania din cauza condiţiilor inumane de lucru. Atâta timp cât nu ai acte, nu interesează pe nimeni dacă în următoarea clipă nu mai exişti. Nu eşti cu nimic deosebit de sutele de mii de emigranţi aflaţi în aceeaşi situaţie. Eşti parte dintr-o statistică, un număr aleatoriu. Cazi de la etaj, dai colţul, se spală după tine, eşti adunat, împachetat şi în cel mai fericit caz repatriat pentru că statul spaniol nu suportă aceste cheltuieli. Chiar îmi aduc aminte că de câteva ori am văzut anunţuri în oraş cum că se strâng bani de la cei cu suflet bun pentru repatrierea unor români decedaţi în felurite circumstanţe.
Revenind la ziua aceea, am ajuns la ultimul nivel al schelei şi pentru a mă putea ridica pe acoperiş lângă cei doi a trebuit să mă sprijin în coate de marginea blocului şi să mă ridic în sus trăgându-ma pe coate, pe sub scândura despărţitoare a schelei, cu picioarele spânzurându-mi în gol. Am reuşit să aduc materialele, ajutat şi tras de umeri de cei doi bolivieni. Trebuie să spun că erau cel puţin 40 de grade C şi totul ardea. Uneltele, smoala de pe acoperiş, plasticul sticlei în care aveam apă deja fiartă. Am început să spargem cu dalta tencuiala din jurul coşurilor de pe bloc şi în acea căldură infernală fiecare minut părea oră. Nu ştiu nici acum cum a trecut acea zi, cu urcări şi coborâri pe acea schelă blestemată, dar a trecut. La plecare am abandonat acolo hainele de muncă, într-un beci şi nu m-am mai reîntors a doua zi. Nu am primit banii pe acea zi pentru că nu puteam fi atât de nesimţit încât să apar şi să-i cer din moment ce mi se explicase clar că se plăteşte la săptămână. Aşa că am revenit la vechea mea slujbă. Nu pierdusem mare lucru. Jose Luis nu avea de unde să ştie că nu lipisem afişe în acea zi.
Când îmi era foame nu mă sfiam să iau din mâncarea celorlalţi colegi de apartament. Şi asta pentru simplul fapt că ei de dimineaţă plecau la lucru iar eu rămâneam singur stăpân pe tot. Nu trebuia decât să deschid frigiderul şi să văd cine are iaurturile de fructe aşezate asimetric, cine are mai mult suc, cine nu va sesiza că mi-am băgat şi eu mainile pe acolo. Cartofi aveam la discreţie pentru că ei obişnuiau să cureţe cartofi din sac. Astfel devenise un obicei ca în fiecare zi să mă ospătez împărăteşte. Trebuia doar să am grijă să duc resturile la gunoi afară din bloc. Începusem chiar sa ma simt bine, senzaţia de foame devenise o amintire.
În acea perioada s-a întâmplat ca într-o dimineaţă să mă trezesc încuiat în apartament. Abhram uitase de mine când închisese ultimul uşa. Iar eu nu puteam lipsi de la întâlnirea cu Jose Luis. Nu ştiam ce să fac. Am privit pe balcon în jos. De la etajul I nu ar fi fost complicat să cobor pe ţeava de gaz, dar de vis a vis, de la geam, o femeie mă privea curioasă. Nu aveam acte şi nu puteam risca să anunţe poliţia. Am luat şurubelniţa şi am desfăcut yala. Aşa am reusit să ies, lăsând uşa închisă de formă. La urma urmei puteau fi fericiţi că nu i-am jefuit. Şi aşa nu mă băgaseră în seamă când i-am sunat să le spun că sunt închis în casă, ba chiar lui Abhram i s-a părut amuzant.
Am plecat să vorbesc cu Jose Luis care m-a aşteptat cu alte ameninţări cum că va renunţa la serviciile mele dacă în următoarele zile nu îl vor suna clienţi.
Seara Abhram mă aştepta cu o falcă în cer şi una în pământ pentru că-i distrusesem un mâner de clanţă fără să îmi dau seama. I-am promis că-i cumpăr unul, ceea ce am şi făcut, am căutat în rastro până am găsit un mâner asemănător cu cel pe care îl stricasem şi l-am montat cu o zi înaintea plecării, dar astfel încât să ţină doar câteva zile. Şi cum era primul meu mâner de clanţă montat vreodată, nu avea cum să ţină mai mult.
Victor şi cu mine am plecat pe nesimţite, ca sa spun astfel, fără să-i plătim vreun euro lui Abhram, care devenise între timp proprietar al apartamentului.
Ulterior am aflat că la câteva zile de la plecarea din Tetuan, Abhram a rămas cu mânerul de la clanţă în mână, urlând a neputinţă. Am zâmbit cu răutate.
BARRIO DE SAN FERMIN
Strada Carrabelos numărul 7 dacă îmi aduc bine aminte, etajul 7. În faţa blocului un părculeţ mic cu câteva bănci, leagăne şi topogane pentru copii părea a fi un mic paradis al ecuadorienilor beţivi care se adunaseră să bea bere cot la cot cu nevestele, să scuipe şi să înjure viaţa de emigrant. Am apucat să observ asta într-o fracţiune de secundă pentru că împreună cu Victor şi Juan Carlos care o perioadă avea să locuiasca împreună cu noi, am urcat în apartament.
Apartamentul era o bijuterie. Imposibil de comparat cu cel din Usera. De o curăţenie impecabilă, cu mobilier nou, cu canapele normale, cu gresie pe jos în loc de parchet care sare la fiecare măturare. Eram mulţumit de locul în care urma să îmi petrec următoarele cine ştie câte săptămâni. Desigur ca această reusită trebuia sărbătorită aşa că împreuna cu alţi câţiva prieteni de-ai celor doi, am organizat o altă beţie memorabilă pe muzică ecuadoriană, am râs, am uitat de toate pentru câteva ore şi am dormit întinşi pe jos, inerţi pe gresie printre sticle goale.
A doua zi când m-am trezit nu mai era nimeni în jurul meu. Camarazii de pahar dispăruseră la lucru iar Victor se învoise ca să îşi poată aduce acasă fetiţa şi soţia. Am plecat şi eu să lipesc afişe pentru Jose Luis. Când m-am întors am văzut ca Victor are o fetiţă adorabilă. Micuţă, creolă, frumuşică foc. Merly, soţia lui Victor, avea vârsta mea. Era un copil încă. Privind-o am înţeles că Victor va fi de acum nefericit pe plan sentimental. Dar poate micuţa Daniela va reuşi să compenseze această nefericire cu zâmbetul ei.
Zilele treceau. Victor avea o cameră în care stătea cu familia, Juan Carlos avea o altă cameră şi căutau chiriaş cu care să o împartă, rămânea o cameră liberă pentru care de asemenea se căuta chiriaş şi în care puteam sa dorm nestingherit până se ocupă şi, eternul meu pat de pe salon. Intrasem deja în lunile caniculare de vară şi totul se schimbase. Eram total adaptat la noua mea viaţă după aproximativ 3 luni în care m-am simţit groaznic. Cunoşteam deja oraşul destul de bine. Ştiam care sunt locurile care trebuiesc evitate. Ştiam deja ce mâncare îmi place şi ce pot să gătesc. Mă obişnuisem să pun hainele la spălat în maşină, să le scot, să le întind pe sfoară la uscat şi să nu fac nimic din ceea ce ar putea deranja pe cineva în jurul meu. Aveam doar de aşteptat. Nu reuşeam să strâng bani. Eram la limită cu banii şi aveam nevoie de fiecare euro.
Surpriza cea mare a avut loc atunci când la următoarea întâlnire dintre mine şi Jose Luis, mi-a spus că nu mai are nevoie de mine pentru că soţia sa a fost la un pas de a fi încarcerată pentru că mai oferise ceva de lucru unui puşti de culoare care nu avea acte. Nu ştiu nici acum daca a fost cu adevărat aşa sau fusese doar o minciună de moment pentru a scuza într-un fel gestul său, cert e că rămpsesem fără slujbă. Din fericire cu eforturi enorme reuşisem să economisesc o sumă mică cu rolul de a mă salva din astfel de situaţii la nevoie. Eram de-a dreptul scârbit când îmi aminteam de primele zile în Spania. Umblasem peste tot după o slujbă. De la un capăt la celălalt al oraşului pe unde emigranţii vorbeau despre firme care angajează oameni fără acte. Îi invidiam pe cei care deja se angajaseră deşi îi vedeam în fiecare dimineaţă trăgând după ei un cărucior pentru cumpărături din cele cu două roţi, plin cu reclame publicitare pe care trebuiau să le lase în cutiile poştale în fiecare bloc din zonele în care fuseseră trimişi de către firma angajatoare. De fiecare dată când am fost să vorbesc cu patronul unei astfel de firme m-am întâlnit la sediu cu zeci de emigranţi care aşteptau acelaşi lucru, în condiţiile în care era nevoie de oameni doar dacă lipsea unul dintre cei deja angajaţi, deci numai pentru o zi, pentru 20 de euro. Şi totuşi în Madrid, cu acei 20 de euro se poate subzista o săptămână, cu 2 euro şi câţiva cenţi pe zi se poate mânca o pâine cu cremă de brânză topită sau alte produse ieftine, variante sunt suficiente pentru cei care ştiu să se orienteze. Cele mai ieftine magazine alimentare se numesc DIA, MERCADONA, LIDL, urmate de magazine alimentare mai scumpe ca AHORRA MAS, CAPRABO sau faimosul EL CORTE INGLES care avea un raion destinat cumpărăturilor de alimente. O alta alegere bună pentru cumpărături era CARREFOUR pentru cei care aveau posibilitatea să ajungă la unul dintre ele.
Cunoşteam deja bine produsele. Ştiam să cumpăr ceea ce era ieftin şi mult. Aflasem pe propria piele că ies mult mai ieftin cu mâncarea gătită decât cu cea din conserve motiv pentru care îmi cumpărasem o tigaie. Urma să cumpăr rar ulei şi trăiam cu cartofi, ouă, ciuperci din conservă, iar când îmi permiteam câte un moft, calmar, caracatiţă, peşte, muşchi de crab, creveţi şi iaurturi de fructe. Laptele era atât de ieftin încât îmi puteam permite să beau în fiecare zi, ceea ce şi făceam. Nevoia te învaţă să te adaptezi. Ajungi să descoperi că poţi face lucruri la care nu te aşteptai din partea ta. Iar adaptarea te schimbă, te defineşte mai bine ca om.
MUNCA LA CÂMP
Nu am să uit niciodată ziua în care cineva mi-a dat un pont de care aveam mare nevoie. Se căuta un om care să lucreze la câmp timp de trei zile plătite cu 30 de euro fiecare, Ar fi fost 90 de euro care pentru mine însemnau incetarea problemelor pentru câteva zile. Dar acel loc în care urma să muncesc se afla în San Martin de la Vega, sătuc pe care il mai vizitasem înainte, însă ultima dată fusese cu o lună în urmă. În acele trei zile urma să fiu treaz la ora 6, să mă întâlnesc cu spaniolul care avea să mă ducă la lucru. Problema era că nu aveam unde să dorm. Am procedat conform firii mele şi fără să acord mare importanţă acestui aspect am mâncat bine şi am urcat în autobuz. Am ajuns seara într-un parc, m-am aşezat pe o bancă şi am început să caut cu privirea un loc în care aş putea să mă aciuiesc neobservat până dimineaţa. Şi BINGO ! Ce alt loc mai potrivit decât căsuţa toboganului. Era la înălţime, suficient de spaţioasă pentru a-mi permite să dorm ghemuit şi discretă în noapte. În plus mă îndoiam că acolo voi fi deranjat. Trebuia doar să aştept să plece acasă toţi cei din parc, iar asta avea să de întâmple după ora două noaptea, din cauza căldurii sufocante.
M-am plimbat pe străzi, locul mi se părea rupt din poveşti. Era pur şi simplu frumos, aerul acela vagabond, povestea în care mă găseam, totul părea rupt de realitate. Orele au trecut, noaptea a învelit parcul şi eu am urcat în tobogan, m-am acoperit cu o bluză şi am adormit, făcând abstracţie de drogaţii care veniseră să mă întrebe dacă nu am cocaină să le vând şi de sirenele maşinilor de poliţie care se auzeau în depărtare.
Dimineaţa, m-am trezit cam şifonat şi am plecat spre locul de întâlnire să-l aştept pe spaniol. Eu pe el, nu invers, este foarte important acest aspect atunci când destinul tau e cumva dependent de un om, un simplu om, cu sângele la fel de roşu ca şi al tău.
Munca la câmp a fost un calvar, eu nefiind obişnuit cu aşa ceva, iar spaniolul imi repeta din două în două minute că „nu funcţionez cum trebuie”. Nenorocitul ! Doar ştiam asta şi singur. Mă topeam în soare în mijlocul unei plantaţii aride de pătrunjel, irigată la nivelul solului cu furtune, deci nu aveam cum să mă răcoresc, iar daca m-aş fi oprit riscam ca a doua zi să vină altcineva în locul meu. Minutele păreau ore. Totul ardea, absolut totul, tricoul meu, secera cu care tăiam buruienile, tălpile mele în adidaşi, noroiul pe care îl forma apa care curgea lent din furtune era fierbinte. La sfârşitul zilei aveam cu 30 de euro mai mult, beam o bere rece într-un bar infect şi răcoros, mă gândeam că mâine calvarul se va repeta, apoi poimâine, după care se va sfârşi. Da, se va termina. Nu am apucat însă cea de-a treia zi. Se vede treaba că lucram atât de prost încât a treia dimineaţă m-a minţit că i s-a stricat tractorul şi mă cheamă după ce îl repară. Cum de tractor ne foloseam ca să ajungrem la câmp, era o minciună foarte potrivită. Chiar nu conta. Fuseseră două zile de iad şi liniştit mă puteam lipsi de o a treia, iar nopţile petrecute în căsuţa toboganului din parc începuseră deja să mă plictisească.
CARTERRO COMERCIAL
Într-o dimineaţă am aşteptat să mă întâlnesc cu emigranţii care lucrau în publicitate şi la scara unui bloc am reuşit să vorbesc cu un băiat. Aşa am primit o adresă la care trebuia să merg şi un număr de telefon. Eram mai liniştit acum. Aveam ceva. Am sunat, mi s-a confirmat că pot sa trec pe la sediul firmei a doua zi de dimineaţă şi am plecat imediat să caut adresa ca să un întârzii cumva a doua zi când fusesem chemat. Am cautat sub soarele arzător toată ziua. Am intrebat în stânga şi în dreapta, locul părea de negăsit. Abia spre seară am descoperit o străduţă mică, pierdută între blocuri. La numărul indicat o poartă de garaj din metal ascundea ceva de privirile indiscrete. Aveam să aflu de dimineaţă.
La ora 7 eram acolo. Pe tot drumul spre acel loc am văzut în faţa şi în spatele meu tineri tragând după ei cărucioare pe două roţi de care erau ataşate cutii de carton. Nu am vorbit cu nimeni, nu era nimeni suficient de sociabil la acea oră. Poarta s-a deschis şi la cateva minute după ce au intrat ceilalţi am fost şi eu invitat înăuntru. Era un depozit. Peste tot erau fluturaşi publicitari si afişe, aşezate în calupuri, sute de mii de afişe care făceau reclamă la pizza. Am fost chemat în faţa sefului si scurt mi s-a explicat care este datoria mea, salariul la care mă pot aştepta, adică 500 de euro lunar si programul de lucru. Lipsa actelor necesare pentru muncă legal nu erau o problema în acel loc. Am acceptat imediat. Seful era un ecuadorian cu nas acvilin şi buze subţiri. Se numea Pedro. Inspira respect pentru că era acel gen de persoană care nu face compromisuri. Louis, ajutorul lui, era însă o râmă, acel gen de ţăran pomenit şef peste noapte care îşi vărsa frustrările pe un grup de tineri descurajaţi de viitor departe de ţările lor. Îmi aduc aminte că la un moment dat, când acest loc de muncă devenise o amintire, m-am întâlnit cu un coleg de lucru, bulgarul Petcov şi i-am propus să-l aşteptăm odată pe Louis când pleacă de la muncă şi să-l batem măr. Dar Petcov mi-a spus că acesta este un lucru pe care vrea să il facă singur şi să se bucure astfel de toată satisfacţia. Revenind la momentul acela … eu nu am primit cărucior, mi se spusese să vin cu ghiozdanul. Am fost repartizat într-o grupă şi ghiozdanul mi-a fost umplut vârf cu fluturaşi publicitari până când a început să pârâie din toate cusăturile. Ziua abia începuse şi eu intrasem în cele trei zile de probă care mi-ar fi garantat slujba. Eram trei în acea grupă, iar şeful grupei era un ecuadorian scund de vârsta mea. El avea să decidă după trei zile dacă sunt apt pentru acea slujbă. În caz contrar aş fi primit jumatate din banii care se plăteau în mod normal pentru trei zile de lucru şi as fi fost trimis acasa.
Am pornit deci să împărţim publicitatea pe străzi, în zone determinate clar pe hărţile noastre. Eram mereu împreună deci nimeni nu ar fi îndrăznit să arunce publicitatea la gunoi. În plus, în afară de posibilele echipe de control care se puteau afla în urma noastră, la sfârşitul programului trebuia anunţat depozitul, de la un anume telefon public corespunzător fiecărei zone şi astfel Pedro localiza cu precizie zona din care s-a efectuat apelul.
Micul ecuadorian a început să ne explice cum trebuie să sunăm la interfon pentru a intra în clădiri şi a lăsa corespondenţa în cutiile poştale. Nu puteam evita acest lucru, fiecare bloc ocolit ar fi însemnat penalizări din salariu. Sunam la câte 10 apartamente odată şi spuneam „CARRTERO” , adică poştaşul, pe cât posibil repede pentru a nu ne lăsa trădaţi de accent. Madrilenii, sătuli de emigranţi, pot fi foarte insensibili, totul depinde de circumstanţele prin care-i cunoşti. Sunt, din punctul meu de vedere, chiar puţin mai latini decât noi românii şi dacă ar fi puşi în situaţii limită cu siguranţă ar demonstra uşor acest lucru.
Sub soarele infernal, cu pantalonii lipiţi pe noi de transpiraţie, ne opream în fiecare loc în care se găsea apă. Acea gură de apă era pe atunci mai bună la gust decât nectarul. Şi am lucrat aşa trei zile. Trebuie sa mă crezi că este istovitor, se poate compara cu munca la câmp, imaginează-te sub soare, urcând şi coborând pe străzile încinse ale Madridului, încercând să scapi de povara kilogramelor din spate.
Trecusem testul, ecuadorianul mă păstrase în echipă, în acest timp scurt, vorbind sincer, ca de la om la om, ne împrieteniserăm. Avea o fetiţă mică, de un anişor şi o soţie mai mică decât mine ca vărstă. Mereu am respectat acest popor, aceşti oameni atât de prietenoşi, de buni, de calzi.
A patra zi, în timp ce mă aflam la lucru pe străzi, obosit de insultele unor locatari enervaţi, am primit un apel. Am răspuns, am auzit la capătul celălalt al firului că mi se propune o slujbă şi …am închis. Eram cumva scârbit de aceste propuneri, eram sătul să mai ascult dorinţa altui om de a mă exploata prezentându-mi totul ca şi cum mi-ar face o mare favoare. Îmi era pur şi simplu scârbă. Şi totuşi… curiozitatea încolţise în mintea mea. Am sunat la acel număr de la primul locutoriu apărut în drum. Mi-a răspuns un bărbat cu o voce calmă, liniştitoare şi s-a prezentat Angel. Mi-a spus că este vorba despre un loc de muncă în weekenduri, într-un mic restaurant de comenzi la domiciliu în care se prăjeau pui. M-a invitat să merg în următorul weekend în restaurant ca să vorbim şi să înţeleg mai bine despre ce era vorba.
Viaţa nu e deloc ciudată, e simplă, doar uimeşte uneori prin felul de a aranja lucrurile pentru fiecare dintre noi. În urmă cu două luni vizitasem sătucul San Martin de la Vega şi în acea zi petrecută acolo, am lipit în treacăt unul dintre bileţelele mele prin care obişnuiam să îmi caut de lucru când locuiam în Usera. Omul văzuse acel bileţel şi păstrase numărul de telefon ca să mă sune în acel moment.
În acel moment, deşi mai lipseau ore bune până la terminarea programului, m-am pierdut de ceilalţi şi am plecat spre casă cu ghiozdanul plin de fluturaşi publicitari. Nu mi-a mai păsat nici de banii pe care trebuia să-i iau, aproximativ 100 de euro, pentru că am preferat să mă lipsesc de discuţiile aferente. M-am întors în apartamentul lui Victor şi epuizat, m-am întins la televizor după ce am pus la prăjit o delicioasă porţie de cartofi. Nu conta că nu mai aveam bani, că trebuia să-i plătesc lui Victor chiria, că până la următorul weekend lipseau zile bune, experienţa îmi arătase că rezultatele bune vin atunci când iti faci cât mai puţine griji. La urma urmei, puteam să jefuiesc mâncare din frigider fără să se observe, si o bună bucată de vreme am mâncat din cartofii celor din casă cât timp ei se aflau la lucru.
ROMÂNII DE PE STRADA CARABELLOS
Seara am coborât singur în faţa blocului şi m-am aşezat pe una din băncile din parc. Cea de lângă era ocupată de un grup de tineri gălăgioşi care glumeau când în româneşte când în spaniolă. O voce m-a întrebat dacă sunt si eu român şi am răspuns că sunt. M-au invitat să stau cu ei si i-am putut vedea mai bine. Erau băieţi şi fete, fraţi şi surori, după cum spuseseră din Teleorman. Ei si un amic de-al lor din acel bloc, un băiat scund dar bine făcut, din Codlea, de lângă Braşov. Dan mereu mi-a lăsat impresia de şmecheraş alunecos, însă fără doar şi poate, Dan m-a ajutat la un moment dat enorm. În acea seară am rămas afară până târziu, le-am povestit aventurile mele, am ajuns să-i cunosc, m-am plimbat cu ei prin parc, în plus incepuse să îmi placă una dintre fete însă fraţii lor erau mereu cu ochii pe ele. Când au aflat de greutăţile pe care le întâmpinam, mi-au dat vreo 40 de euro împreună, bani cu care puteam să mănânc bine două săptămâni, iar la plecare, fata despre care vă vorbeam mi-a mai dat 10 euro. Nu am vrut sa accept acei bani, deloc, nici un cent din cei 50 de euro, mă simţeam foarte prost, însă au insistat motivând că lor Dumnezeu le va da mai mult. Făceau într-adevăr parte dintr-o sectă religioasă şi dacă până în acel moment aveam o părere extrem de proastă despre aceşti oameni, am realizat că îmi este interzis să generalizez. Dan mi-a promis că mă cheamă să lucrez cu el la montat tavane false timp de o săptămână. Si s-a ţinut de cuvânt. La fiecare masă de prânz împărţea cu mine mâncarea lui. Mă plătea foarte mult pentru ceea ce făceam. Avusesem la început o îndoială, credeam că nu îmi va da nici un ban, aşa cum făceau atâţia români în Madrid cu confraţii lor, dar îl judecasem greşit. Indiferent care ar fi fost păcatele lui, mie îmi făcuse un mare bine, astfel am avut bani pentru chirie şi pentru mâncare şi pot spune că a existat un moment în viaţa mea în care câţiva români, s-au purtat cu mine ca şi cu un frate. Pe Dan am început să il cunosc mai bine şi uneori ne vedeam chiar dacă nu mai lucram cu el. Mi-a arătat fotografia duhovnicului său, am vorbit despre religie, despre bine şi rau, am înţeles ca fiecare om este responsabil şi în general conştient de masca pe care o poarta şi pe lângă aceasta, singurul în măsură să judece dacă trebuie sau nu să poarte o mască.
Românii aceştia continuat să mă invite la masă în casele lor, până când eu nu am mai putut să mă complac în această situaţie prea greu de acceptat pentru orgoliul meu nemăsurat. Încet şi cu siguranţă din cauza mea, relatiile s-au răcit, însa nu i-am uitat, ei sunt acolo, in trecutul meu, parte din acel Madrid de atunci, parte din mine.
GANDURI PARANOIDE
Ce ganduri îţi trec prin minte atunci când eşti singur? Atunci când între patru pereţi te afli doar tu şi în mintea ta auzi acea voce de care nu poţi scăpa, acea voce care contrazice sau aprobă tot ceea ce faci, acea ciudată existenţă parcă independentă de tine şi în acelaşi timp parte din tine, gandurile tale prind viaţă înspăimântătoare la început, apoi fireşti, pentru ca în cele din urmă să se topească în apatie.
Seara se adună toate cele de peste zi, cele din trecut, cele pe care le ţii adânc îngropate în tine. Le aduce liniştea, sau poate fumul de ţigară. Simţeam gudronul cum scrâşnea în tutun în timp ce trăgeam cu nesaţ în plămâni. Uneori era Marlboro, alteori era haşiş, doar serile păreau a fi la fel. Ţigări şi sangria. Multă sangria, cumpărată din alimentarele Dia, o licoare ieftină şi delicioasă. Vedeam de pe fereastră ultimele autobuze care plecau în ultimele curse din acea zi. Duceau cu ele mii de destine, exista o destinaţie pentru fiecare şi totuşi mii de destine oarbe, la final, acolo unde se trage linie şi nu mai contează decât fapta. Mă întrebam deseori pentru ce toate astea? Ce lipsea defapt? Ce sentiment bizar de desprindere de toate te încearcă atunci când eşti plecat de langă tot ceea ce cunoşti! Uneori aveam câte un moment revelator: EU AM O FAMILIE ! CASA MEA E DEPARTE ! Şi lucrul acesta mă punea pe gânduri, mi se părea incredibil. Gânduri negre mă bântuiau. Dacă de mâine ei vor dispărea definitiv? Toţi ! Iar eu mă voi trezi în continuare, neputincios, aici departe, conştient doar de absenţa mea dintre ei. Dacă de mâine voi regreta fiecare minut al vieţii mele până la sfârşit. Aceste gânduri sunt cel mai greu de alungat, mai ales când singur te suspectezi de nebunie. Singurătate ! Ştii ce înseamnă ? Îmi cumpărasem un briceag, îl purtam la mine, începusem să văd totul ca pe un joc, zilele trecute am fost gata să-l însemnez pe piept pe tânărul care m-a jignit şi asta fără nici o remuşcare, fără nici o teamă. Cunoşteam atât de bine reţeaua de metrou, aş fi putut să dispar în mulţime fără nici o problemă şi să-l las acolo sângerând, regretând că mi-a vorbit. Dar nu am făcut asta. Procedasem corect oare? Dacă da, de ce simţeam oare furie? Mă simţeam neîmplinit pentru că nu o făcusem. Remuşcari? O, da ! Remuşcări o mie. Pentru ca m-am îndoit uneori de existenţa lui Dumnezeu. Pentru că nu mă rugasem de luni de zile. Pentru că nu am trimis suficienţi bani acasă. Pentru că am întors spatele celor care mă ajutaseră. Pentru că mă preocupa tot mai mult să am buzunarele doldora de euro. Pentru că priveam majoritatea personajelor feminine apărute în acea perioadă în viaţa mea, indiferent de context, ca pe potenţiale obiecte sexuale şi nimic mai mult. Pentru că sistemul meu de valori se spărsese în mii de bucăţi si eram liber, dezlănţuit. Pentru că scopul începuse să scuze mijloacele din ce în ce mai des. Începusem să le vorbesc despre libertatea deplină prietenilor mei. Despre cum fiecare om este în viaţă datorită bunăvoinţei celor din jur, a anonimilor de pe străzi, pentru că în realitate, nu există legi, nu au o putere reală, sunt doar o barieră de aer între om şi instinctul său natural. Pentru că mă transformam într-o fiară cu ochii împăienjeniţi de ură şi nebunie. Umbrele prindeau formă noaptea pe tavan, chipuri hidoase, luciferice. Contopiri de figuri geometrice , oase, pământ însângerat, cai negri alergând cu ochii roşii, şobolani, demoni.
Ganduri…peste gânduri…un amalgam de necontrolat, seară de seară, până când somnul se îndura de această minte chinuită.
O REÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ
Dimineaţa m-a trezit telefonul. Era Jose Luis. M-a întrebat în graba sa caracteristică dacă pot să vin urgent la cafeneaua din strada Ibiza. I-am spus că voi fi acolo într-o jumătate de oră. Mă uram. Depindeam de o persoană, de un om cu sângele la fel de roşu ca şi al meu, de cineva care la fel ca şi mine ar fi putut sfârşi penibil sub roţile vreunui camion. Fapt: liniştea mea depindea de bani. Iar banii pe care-i aveau depindeau de alegerile pe care urma să le fac. Ştiam că la fiecare pas trebuie să aleg şi mă întrebam deseori cum ar fi fost dacă aş fi ales exact opusul. Cu aceste gânduri alergându-mi prin minte, hipnotizat parcă şi cu privirea aţintită într-un punct în gol, aşteptam ca metroul să mă ducă spre cafenea.
Acolo, ca de obicei ne-am întâlnit pe colţul străzii şi am intrat împreuna. După ce a comandat două cafele cu lapte, Jose Luis m-a întrebat dacă mai sunt interesat să lucrez pentru el. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult să-mi reiau locul de muncă. Trebuia să-mi calc pe orgoliu în această situaţie. În timp ce ne sorbeam cafelele cu lapte, telefonul lui Jose Luis a sunat si l-am putut vedea afişând o figură îngrijorată. A încheiat convorbirea, m-a privit şi mi-a spus că trebuie să merg eu la unul dintre clienţii firmei să-i instalez windows-ul pentru că el are o programare într-un alt loc. Trebuia să amân măcar clientul până când Jose Luis ar fi putut ajunge la el. M-am fâstâcit, eram emoţionat, nervos, m-au trecut toate apele, dar am plecat spre client. Si după o oră de lucru, am rezolvat toatre problemele acestuia. Clientul l-a sunat pe Jose Luis şi m-a lăudat, arătându-se încântat. Iar Jose Luis mi-a spus în a doua dimineaţă că din acel moment vom lucra altfel, voi fi ajutorul lui. Urma să învăţ multe despre calculatoare. Devenisem subit depanator PC. De acum trebuia ca în fiecare dimineaţă să mă întâlnesc cu Jose Luis. Primeam doi clienţi pe zi. Uneori trei sau chiar patru. Îmi făceam programul în funcţie de ei. Era lejer, mai lejer decât m-as fi aşteptat vreodată. De pe urma unei reparaţii mă puteam alege cu minim 30 de euro. În medie câştigam 60 de euro pe zi, dar nu fiecare zi era una fericită. Nu aveam un venit fix. Nu puteam rămâne cu toţi banii, o parte ajungeau la Jose Luis, lucru firesc de altfel. Aveam acum bani suficienţi pentru chirie, mâncare şi capricii. Totul datorită unei întâmplări neaşteptate. I-am plătit chiria lui Victor. Mi-am umplut partea mea de frigider cu mâncare. Lucrurile s-au schimbat peste noapte în bine, foarte curând aveam să merg în San Martin de la Vega să-l cunosc pe Angel, cel care îmi oferise un loc de muncă în micul său local. Şi totuşi, lipsea ceva, era în mine o nelinişte, o senzaţie de saturaţie. Eram mult, mult prea singur.
EDY
Mă săturasem să vorbesc spaniola mereu. Nu pentru că mi-ar fi displăcut, îmi plăcea mult acea limbă pe care o stăpâneam deja foarte bine, însă o asociam cu toate greutăţile de până atunci. Încolţise în mine gândul de a locui cu români, sau măcar de a avea în casă un român, poate un coleg de cameră. Acum că banii începuseră să nu mai fie o problemă, puteam să mă gândesc la o cameră a mea, chiar dacă închiriată împreună cu încă o persoană. În apartamentul lui Victor însă, mai era un singur loc liber de închiriat, în cameră cu cumnatul său, Juan Carlos. Cu toate acestea am făcut anunţuri şi le-am pus prin locurire în care umblam ziua. Scrisesem în româneşte că îmi caut un coleg de cameră. Şi la scurt timp, a sunat un băiat, căruia i-am spus că momentan există un singur loc în apartament. El s-a arătat interesat, ba chiar am stabilit să ne întâlnim la o bere şi să vorbim, să-i povestesc despre condiţiile din apartament şi să-i dau mai multe detalii. Era OK. Pe de o parte, il ajutam pe Victor cu un chiriaş, pe de alta pe mine, căci aş fi avut cu cine să mai schimb o vorbă în româneşte, să povestesc despre lucruri comune, fireşti numai pentru români.
În acea seară am plecat cu trenul spre gara Pozuelo, din apropierea Madrid-ului şi acolo l-am recunoscut pe om după şapcă. Era un puşti de vârsta mea, cu o figură destul de ageră la prima vedere. S-a prezentat Edy. După ce i-am povestit despre viaţa din apartament între sud-americani, a acceptat să vină să vorbească cu Victor. I se părea interesant pentru că stătuse până în acel moment numai între români, exact ceea ce eu evitasem să fac. Ajunsese în Spania cam în acelaşi timp cu mine, însă vorbea spaniola destul de prost şi spunea că viaţa între sud-americani îl va ajuta să vorbească limba corect mai repede. Nimic mai adevărat, la mine funcţionase de minune şi nu căpătasem accent sud-american ci după spusele lui Jose Luis aveam un accent bizar, o combinaţie de slavonă şi franceză.
Victor l-a primit pe Edy cu toată ospitalitatea sa, l-a invitat să rămână chiar din acel moment şi aşa a şi fost. Numai că în scurt timp, noul meu tovarăş de apartament s-a dovedit a fi puţin mai ciudat decât mine.
Era din Fieni după spusele lui, de undeva din apropierea oraşului Târgovişte. cunoştea toate speciile de peşti, pescuitul era viaţa lui. Uneori pleca la pescuit pe râul Manzanares, în locuri ferite de ochii oamenilor şi apărea cu crapi uriaşi în plase. Crapul este în Madrid cel puţin, un peşte considerat murdar motiv pentru care nu îl pescuia nimeni. Poate şi pentru că se scălda în aşa zisul canal colector al oraşului. Carnea avea ce-i drept un miros de nămol, dar gustul era bun aşa că nu ne-am făcut prea multe probleme. Iar Edy nu avea nici o problemă în a împărţi cu mine şi în scurt timp am devenit buni amici. Omul avea totuşi câteva tabieturi cel puţin bizare. Pe lângă aceasta era de o încăpăţânare copilăroasă. Uneori primea sfaturile mele ca pe o mană cerească. Credeam că glumeşte. Nu era interesat de lucru. Lucra când avea unde. Niciodată nu aduna bani. Îşi satisfăcea orice capriciu şi nu ezita să scoată pentru aceasta ultimii bani din buzunar. Spunea că trebuie să se bucure de ei, altfel il poate călca o maşină a doua zi şi totul a fost în zadar. Drept sa fiu, comportamentul acesta haotic al său m-a influenţat şi pe mine. Am început să acord mai multă importanţă capriciilor mele. Era acel amic cu care puteam vorbi în limba mea despre oraşele noastre, despre maşini, femei, filme şi spre nefericirea mea, despre pescuit. Nu puteam intra în detalii prea profunde însă era suficient. Şi zilele treceau mai uşor astfel. I-am povestit multe şi mi-a povestit multe. Îmi aduc aminte acum o experienţă trăită pe vremea când locuiam în Usera şi nu aveam o slujbă. Nu mai ţin minte exact în ce circumstanţe dar ştiu că ieşind odată seara la plimbare prin părculeţul cu palmieri, au intrat în corbă cu mine câţiva români. Aflaseră de la o româncă despre existenţa unui hotel care se construia în apropierea zonei Plaza de Castilla şi acolo pare-se era nevoie de muncitori fără acte. Asociat cu constructorul era se pare un român, un anume Niculaie. Mi s-a propus ca a doua zi dis de dimineaţă să mă întâlnesc la metrou cu cei doi bărbaţi cu care vorbeam, să căutăm hotelul şi să încercăm să ne angajăm acolo. Într-adevăr, ne-am întâlnit cu toţii în dimineaţa următoare. Unul dintre bărbaţi era un om simplu, de la ţară, care venise orbeşte cu soţia în necunoscut, se treziseră fără slujbă, cu banii pe terminate, într-o lume străină. Ecuadorienii de la care închiriaseră o cameră îi păsuiau cu chiria şi-i ajutau cu mâncare. Celălalt era un braşovean. Venise cu gânduri mari şi nu avea de gând sa plece din Spania decât realizat sau între patru scânduri, după spusele lui. Lăsase acasă o soţie şi un copil mic. Împreună am bâjbâit prin oraş mai mult de două ceasuri în căutarea acelui hotel care părea să se ascundă de noi. În cele din urmă l-am găsit. Muncitori se învârteau în toate părţile. Am vorbit cu un român care turna cimentul şi acesta ne-a dus în faţa unui superior care ne-a dat în primirea unei echipe fără prea multe vorbe. Ne notase doar numele şi seriile de paşaport pe o foaie de hârtie. Am lucrat în acea zi zece ore. În tot acest timp nimeni nu ne întrebase cine suntem, nimeni nu ne spusese pe ce bani lucrăm, nu ne cunoscuserăm angajatorul, pe acel Niculaie despre care vorbea toată lumea şi nimeni nu dădea detalii despre el. Mi s-a părut că treaba miroase, că e ceva necurat la mijloc şi mulţumindu-mă cu masa copioasă de prânz care era asogurată la un local din apropiere fiecărui muncitor, am renunţat să mai vin la lucru de a doua zi. Era mult prea ciudat ceea ce se întâmpla în acel hotel. Spanioli angajaţi cu contract lucrau cot la cot cu români fără acte, spaniolii aveau totul foarte clar, ştiau cine le este superior şi pe ce bani lucrează, erau respectaşi pe şantier, în timp ce românii lucrau în voia sorţii conduşi doar de speranţă. La vreo două luni de la această întâmplare m-am întâlnit din întâmplare cu soţia celui de la ţară şi printre lacrimi femeia mi-a spus că cei doi au continuat să lucreze acolo şi nu primiseră nici un ban de la acel Niculaie, în afara meselor de prânz. Asociatul spaniol care auzise despre situaţia dificilă a celor doi se oferise să-i ia în echipa sa şi să-i plătească începând cu următoarea lună, însă oricum lucraseră două luni degeaba. Am plecat mulţumind lui Dumnezeu că mi-a deschis ochii. Eu îi povesteam lui Edy despre Timişoara, despre discotecile aglomerate, despre Complexul Studenţesc şi viaţa de noapte, despre fetele de aici, despre poveştile de dragoste pierdute în timp, despre puternicul contrast între clasele sociale, iar el îmi povestea despre nebuniile pe care le făcea cu prietenii în Fieni. Se pare că acolo exista o singură fabrică, unica sursă de venit a locuitorilor. Se trăia şi din pescuit. Povestile lui m-au făcut să realizez ca situaţia mea din Timişoara nu era deloc una disperată, raportând la viaţa grea cu care se consumau alţi români în alte zone ale ţării. Eu chiar nu aveam probleme.
Rămâneam la poveşti până seara, cu bere şi vin, deseori cu echipa de alcoolici a lui Victor şi ne plăcea. Văzută printr-un pahar de bere gol, Spania părea mai prietenoasă.
EL ASADOR
Sosise ziua în care m-am reîntors în San Martin de la Vega. Trebuia să îl cunosc pe Angel, să ma interesez de slujba de la local. La adresa care mi s-a dat am văzut de cum am luat colţul o coadă interminabilă. În soarele dimineţii care deja îmi ardea spatele am aşteptat să plece şi ultimul client, apoi am intrat înăuntru. Am salutat şi atunci bărbatul care era undeva în bucătărie s-a repezit afară la tejghea. Era un bărbat la vreo 50 de ani, cu trăsături tinere, plinuţ dar nu gras, cu un zâmbet atotştiutor pe buze. Mi-a întins mâna şi s-a prezentat Angel. I-am spus că mă aflu aici pentru locul de muncă. M-a privit din cap până în picioare. Ştia deja de la telefon că sunt român. Era foarte greu să citesc ceva pe faţa sa, era clar că punea întrebări care să-l ajute să-şi creeze o primă impresie. Discuţia nu a durat mult. Puteam începe de a doua zi. Promisesem că voi încerca să mă mut în San Martin de la Vega. Vroiam şi eu acest lucru, acel sătuc era pentru mine o oază de relaxare. Un loc curat între dealuri, cu stăzi străjuite de Gingko biloba şi palmieri, cu fântâni arteziene, magazine, poştă, bancă, supermarket-uri, tot ceea ce are nevoie o comunitate mică. Am plecat deosebit de mulţumit şi optimist. Nu ştiam încă în ce consta slujba mea. Ştiam că trebuie să pun pe barele din cuptor câte cinci pui cruzi pe care să-i supraveghez, iar în momentul în care erau rumeni să-i scot, să-i tai în patru şi să-i ambalez în recipiente de aluminiu pentru a putea fi luaţi de către clienţi la domiciliu. Cât de greu putea fi ? Aveam să aflu a doua zi.
M-am trezit din timp. Am luat autobuzul spre San Martin de la Vega şi am aşteptat cuminte în faţa localului sosirea şefului care nu a întârziat să apară dintr-un Citroen C5. Mi-a întins mâna, a deschis localul, mi-a arătat bucătăria şi mi-a spus să observ ceea ce face el, nimic mai mult. În acea zi nu am mişcat un deget. El a făcut totul, eu doar am privit. La sfârşitul zilei a scos 30 de euro din buzunar, mi i-a întins şi mi-a spus: „Toma, tu dinero !” („Poftim, banii tai !”). Am refuzat. Doar nu lucrasem nimic, nu făcusem decât să-l privesc. Am refuzat cu străşnicie să primesc banii până când mi i-a îndesat în buzunar şi mi-a spus că ne vom revedea în weekendul viitor. Mi se părea incredibil ceea ce se întâmplase. De ce era acest om altfel decât tot ceea ce cunoscusem până în acel moment. Înţeleg acum, peste ani, ca Angel, numele pe care-l poartă, îi era predestinat.
Primele mele zile la noul loc de muncă au fost îngrozitoare şi plecam de acolo de fiecare dată convins că nu mă voi mai întoarce. Barele pe care se învârteau puii în cuptor ardeau, uleiul încins ardea, aerul din plamâni ardea pentru că erau 60 de grade înăuntru, dacă nu mai mult. Erau mereu clienţi şi deseori nu reuşeam să beau un pahar cu apă deşi aveam paharul plin pe masă. Angel şi soţia sa mă încurajau mereu, s-au purtat ireproşabil, chiar şi atunci când apăreau situaţii de stres. Mi-au dat un exemplu de bunătate şi de corectitudine, iar cu timpul ne-am împrietenit. Am fost chemat la ei acasă de câteva ori. Cred ca ei au reuşit să vadă cu timpul ca nu port în mine acea răutate atât de des întâlnită de ei, spaniolii, în rândul emigranţilor. În ceea ce mă priveşte, nici macar o dată nu am încercat măcar să le fac vreun rău.
Am lucrat în continuare luni de zile în local. „El Asador” se numea. Era o afacere prosperă care am înţeles că dura de ani mulţi în sat. Angel pornise de jos. Muncise pentru bunăstarea sa. El şi familia sa erau „martori ai lui Iehova” şi pentru că în repetate rânduri aceşti oameni deosebiţi mă invitaseră la salon, în cele din urmă am acceptat să merg să văd despre ce este vorba.
ÎN SAN MARTIN DE LA VEGA
Situatia in apartamentul lui Victor devenise insuportabilă. Eternele nopţi de beţie în care locul meu pe canapea era ocupat de prietenii lui beţi, zgomotul discuţiilor care nu mă lăsa să adorm nici pe unde găseam un loc liber, dimineţile în care trebuia să-i culeg de pe jos unde-i găseam inerţi printre sticle goale de bere, ma făcuseră să ajung la capătul răbdării. Nu mai reuşeam să fac faţă iar Edy era efectiv terorizat de sforăitul lui Juan Carlos cu care împărţea camera. Am decis de comun acord că e timpul să părăsim apartamentul. Eu vorbisem deja să mă mut în San Martin de la Vega, la jumatate de ora de Madrid cu autobusul, aproape de locul meu de muncă de la restaurant. Iar Edy, avea să se descurce cum se descurcase şi până atunci.
Într-o dimineaţă când apartamentul era gol, pe furiş, am plecat. El nu a plătit banii pe care-i mai datora lui Victor pentru chirie. Eu i-am scris o scrisoare în care i-am explicat totul şi i-am lăsat pe masă banii pe care-i datoram, spunându-i ca daca e posibil aş vrea sa nu ne purtăm resentimente şi să rămânem prieteni. La urma urmei Victor era vinovat doar pentru că iubea femeia nepotrivită.
Am plecat spre San Martin unde urma să-mi cunosc colegul de cameră si apoi proprietara apartamentului în care trebuia să mă mut. Şi după ce am mai pendulat prin oraş cuprins de mici remuşcări, am luat autobusul spre satul dintre dealuri.
N-am apucat bine să cobor că pe banca de vis-a-vis mă aşteptau doi ciudaţi. Unul înalt şi slab, cu o privire alunecoasă, celalalt plinuţ, de înălţime medie, cu o privire care nu exprima absolut nimic. Cel slab mi l-a prezentat pe celalalt. Romeo ! Un scurt schimb de cuvinte, cât să aflu că era de pe lângă Tg. Mureş, că venise la muncă în Spania doar de câteva zile, că nu avea încă de lucru. Bineinteles, chiar nu contau aceste detalii, oricum nu credeam un cuvânt.
Am sunat la proprietara apartamentului, cu care împreună urma să ne întâlnim. Totul cădea pe umerii mei pentru că eram singurul care vorbea limba foarte bine, Romeo nu era în stare să scoata încă nici un cuvânt. Şi a apărut femeia. Era din Ecuador. Nu puteam să cred. Albă ! Albă cum nu sunt multe femei din Europa. Şi totuşi ecuadoriancă. S-a prezentat Cristina. Am discutat, am minţit-o că sunt prieten bun cu Romeo încă din România. L-am prezentat ca pe un băiat de nota 10. Nu aveam de ales, trebuia să ne accepte pe amândoi, nu puteam să plătesc singur o cameră şi nici nu aveam de gând, în plus aveam o rautăcioasă satisfacţie de fiecare dată când reuşeam să manipulez oamenii din jurul meu. E o abilitate absolut necesară într-o ţară în care nimeni nu cunoaşte lumea emigranţilor mai bine decât un emigrant. Spaniolii doar aveau impresia că o cunosc. Nu ştiau nimic. Jose Luis înţelegea. Căci el fusese emigrant demult. Şi poate din acest motiv ne-am împrietenit atât de bine.
Cristina avea trei copii mici, două fete şi un băieţel de 3 ani. După ce ne-am instalat în apartament totul a decurs perfect. Romeo nu s-a putut abţine prea mult si bănuielile mi s-au confirmat. Era un fel de şmecheraş de Tg.Mureş, dar unul versat, trecut prin viaţă. Am avut ce povesti şi tot ce povesteam găseam interesant. Nu ştiam cu ce se ocupă, nu ştiam cum de astăzi moare de foame şi după trei zile avea sute de euro de cheltuială şi umplea frigiderul. A durat foarte mult să aflu cu ce se ocupa dar asta nu face obiectul lecturii noastre. Singurul regret pe care îl am, este că am mâncat şi eu din acea mâncare, am băut şi eu din acea băutură pe care o aducea şi nu am pus întrebări prea multe. Nu este bine să pui întrebări. Deseori, este mai bine să nu ştii nimic.
Viaţa în apartament a prins contur şi ne-am împrietenit cu copiii. Ei ne mai luminau vieţile lipsite de substanţă. Râsetele lor ne aduceau şi pe noi în lumea lor inocentă. Le aduceam dulciuri destul de des, nici nu era un efort financiar, doar vorbim de o cu totul altă lume, o lume în care mâncarea e aproape gratuită şi accesibilă şi ultimului muritor de rând.
Cu Romeo am avut o singură ceartă şi atunci am dormit cu un cuţit de bucătărie sub pernă. A doua zi ne-am rezolvat problemele şi la scurt timp de la întâmplare a plecat din apartament. M-as sunat să mă întrebe dacă poate lua şahul meu cu el. Un gest mare pentru cineva care … oricum, un gest mare din punctul meu de vedere. Şi i-am spus că-l poate lua. Eram la lucru în momentul în care a plecat. Când m-am întors, nu lipsea decât şahul.
Acum camera era goală şi Cristina încerca să îmi bage pe gât primul chiriaş care ar fi apărut . Deci l-am sunat pe Edy. Şi după o scurtă muncă de convingere, s-a mutat el acolo , în locul lui Romeo.
Începusem să câştig foarte bine. Banii nu mai erau o problema. Puţine lucruri mai erau o problema: dorul de casă, gândul că la întoarcere e posibil să nu îmi mai găsesc familia întreaga. Beţiile erau programate în cameră sau în baruri cam din două în două seri. Sangria, bere, ţigări şi un amic de culoare, Riquino, pe care ni-l făcuserăm începuse să fie prezent la aceste episoade româneşti. Curând am început să colindăm barurile noaptea, viaţa avea deja o altă aromă…exista o gaşcă. Şi aşa s-a lipit de noi şi Honduras. Nu cred că e nevoie să spun cum îşi primise porecla. Era o persoană foarte ciudată. Mereu în căutare de americance, dar genul care îşi cumpăra haine când afla ca are o posibilă întâlnire. Acea întâlnire de obicei nu avea loc, drept pentru care venea să ni se plângă nouă. Zadarnic am încercat să-l convingem că a purta cămaşă pe sub pulover, la 40 de grade, nu dă deloc bine. Nu am cum să uit seara în care a încercat să intre în baia femeilor pentru că nu făcea distincţie între semnele de pe uşi. A fost scos afară de barman cu surle şi trâmbiţe. Honduras era picanteria grupului, stângaci şi nătâng, ne oferea un spectacol de calitate de fiecare dată.
Si avantajul ? Trecea timpul şi trecea uşor. Nu puteam cere mai mult, era suficient.
Dar m-am certat şi cu Honduras, din cauza unui CD. Un CD pe care m-a rugat să-i scriu cu muzică şi pe care l-am pierdut în nu ştiu ce împrejurare. I-am promis că-i voi scrie alt CD a doua zi seara, după ce mă întorc de la lucru din Madrid, dar el a plecat supărat. Am aflat seara următoare că Honduras era convins că intenţionat am ascuns CD-ul ca să rămân cu el, un CD care valora 20 de centi. Am rămas mirat şi m-am supărat foarte tare că am fost făcut hoţ, rugându-l pe Edy să-i transmită că ar fi bine să nu-l întâlnesc. La o săptămână după, tot Edy mi-a povestit că Honduras obişnuia să citească în parc si de fiecare dată când mă vedea la orizont, închidea cartea şi se furişa spre casă. Mă măgulea atitudinea lui copilărească şi mă face şi azi să zâmbesc, atunci când îmi amintesc de străzile însorite ale micuţului sat San Martin de la Vega.
LA TAVERNA DE DON PEPE
Lucrul împreună cu Jose Luis mergea foarte bine. Eram o echipă perfectă. Împrovizam. Minţeam cu neruşinare în faţa clientului. Ne înţelegeam din priviri, ştiam când trebuie sa vorbească unul şi când celălalt.
Iar după amiezele ne invitam reciproc la masă într-un local din zona Conde de Casal, Taverna lui Don Pepe. Jose Luis m-a invitat o dată acolo la masă şi eu am considerat de bun augur să-i întorc gestul. De atunci am început să mâncăm acolo deseori. Vinul nu ne lipsea de pe masă. Discutam despre orice. Mâncarea era delicioasă. Langustine, legume prăjite, calmar pane, gazpacho, chiar simplul şi deliciosul bocadillo cu jamon (un sandwich mare cu carne afumată din cotlet de porc)… mâncare cu specific spaniol de o savoare aparte.
Acolo am început să ne cunoaştem cu adevărat bine. Acolo am fost poate pentru prima dată cu adevărat sincer, deschişi, cu puţin ajutor din pricina vinului. Binecuvântându-l pe Bachus, acolo ne-am împrietenit şi ne-am îmbătat luni de-a rândul. Am învăţat să-l respect pe Jose Luis ca om, nu ca şef, iar mai apoi ca prieten adevărat, ca frate mai mare, ca tată. Pentru orice problemă aş fi avut, Jose ar fi găsit o rezolvare. Nu acel gen de soluţie care ţi se oferă pe tavă ci una care te obliga să te implici ca să obţii rezultatul dorit, pentru că aşa era Jose Luis, îţi dădea, dar nu îţi punea în buzunar. De fiecare dată când i-am spus că stau prost cu bani avea grijă să mă trimită a cel puţin un client de la care puteam încasa 60 de euro, însă depindea de mine dacă plec sau nu cu acei bani în buzunar.
Singur nu puteam să-mi găsesc clienţi pentru că eu, român, fără acte, nu prezentam credibilitate în faţa unui spaniol care era nevoit să mă primească în casă. Şi după ce am devenit cunoscut printre clienţi, am continuat să fiu corect cu Jose Luis, păstrând valoarea prieteniei.
Don Pepe era un personaj. Era acel gen de proprietar de bar care servea personal clienţii şi-i saluta din prag, ştia să te facă să îţi doreşti să te reîntorci acolo a doua zi.
Taverna de Don Pepe era unul dintre puţinele localuri curate din Madrid. În Madrid barurile şi micile localuri sunt mizerabile. Există obiceiul de a arunca toată mizeria pe jos, de la mucuri de ţigară la şerveţele. Scrumierele sunt inutile. Cu cât un local este mai mizerabil, după datina madrilenă, patronul are mai multe motive să fie mândru, căci e evident câtă lume calcă pragul localului său. Din fericire Don Pepe nu era de acelaşi principiu. Şi nici Jose Luis. Iar mie mi-a luat luni de zile până să mă obişnuiesc cu ideea că nimeni nu-mi va spune vreun cuvânt rău dacă arunc mizeria pe jos, în condiţiile în care în Timişoara aş fi scos afară din local, de guler şi tăvălit prin praf.
În final, nimic nu avea vreo importanţă la urma urmei. Ideile pe care le schimbam cu Jose Luis se evaporau în momentul în care ne ridicam de la masă, iar noi reveneam la rutina de zi cu zi. Deseori am plecat la client abia ţinându-ne pe picioare. În fond si la urma urmei, nu era nevoie de prea mult echilibru pentru a schimba o sursă de alimentare sau a instala un Windows.
Am revăzut dupa 1 an acel local, în alte circumstanţe. Taverna lui Don Pepe schimbase proprietarul, era altceva. La fel şi pentru Jose Luis. Am simţit un gol în mine în acel moment, realizând ca deasupra adevarului care stă în vin, se ridica amintirile puternice. Acele locuri în care ai găsit liniştea în timp ce alergai neobosit într-o lume haotică şi rece, le vei căuta mereu, chiar dacă ştii că ele nu mai sunt.
Un CRACIUN …
Vei afla acum, răbdătorul meu cititor, cum era să mierlesc în noaptea de Crăciun şi cum aş fi putut fi acum nimic altceva decât un os găunos ranjind de pe fundul unei bucăţi de lemn.
În acea dimineaţă de 25 decembrie mă simţeam rău, cu adevărat rău, mă durea capul si îmi curgea nasul necontenit. L-am sunat pe Jose Luis si i-am spus cum stă treaba dar m-am lovit de o ciudată opoziţie din partea lui. Era de neconceput să nu lucrez în acea zi. Aveam deja doi clienţi planificaţi şi asta nu oriunde … ci la „mama dracului”, undeva în Madrid.
Nu puteam refuza, mi-aş fi refuzat mie următoarea masă. Am realizat atunci că defapt, oricum ar fi, depind de dispoziţia unui om si acest lucru era extrem de neplăcut. Aveam un deja-vu, un sentiment pe care îl mai avusesem când Jose Luis nu mă cunoştea şi mă ameninţa constant că renunţă la serviciile mele. Desigur, acum mi-aş fi permis să mă lipsesc de el, dar nu fără consecinţe şi nu eram dispus să plătesc preţul.
Mi-am luat în picioare adidaşii de 20 de euro, adica ieftini si am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit greu, vântul bătea şi împrăştia stropii reci de ploaie. O vreme scârboasă, cea mai potrivită pentru a rămâne în casă în faţa unei ceşti de ceai. Când am ajuns în Madrid, oraşul era pustiu, probabil pentru că toţi cei care aveau de ales făceau deja acest lucru. Simţeam o durere înfiorătoare în tâmple şi ploua deja de-a binelea. Refuzam să cumpăr o umbrelă de la vreun chinez postat la gura metroului pentru că ajunsesem să imi doresc să-i dinamitez pe toţi. Nu pe considerente rasiste ci pe considerente cât se poate de umane. Rarefiam aerul pentru ei, asta odata şi în al doilea rând, cei rămaşi nu ar mai fi continuat să vândă la preţ triplu ceea ce cumpărau din supermarket-uri.
Un drum de o jumătate de oră cu metroul, apoi un drum de un sfert de oră cu autobuzul, un drum pe jos de 10 minute, timp în care un ţigan a încercat într-o spaniolă mizerabilă să îmi vândă un inel de cupru la preţ de aur, apoi am ajuns la destinaţie. Mi-au deschis uşa doi tipi de culoare. Erau din Nigeria şi ne-am înţeles foarte bine în engleză. Aveau o problemă banală la calculator şi cu faţa roşie de frig, cu ochii înlăcrimaţi de boală, tremurând, m-am aşezat pe scaun. Au observat imediat că ceva e în neregulă şi m-au întrebat, dar le-am spus că sunt bine. Au dispărut pentru un minut şi s-au întors cu un ceai fierbinte şi medicamente. Nu îmi venea să cred că le-a păsat. Şi totuşi, umanitatea nu ţine de culoare, rasă şi ţară ci doar de OM.
În acea zi am mai avut un client, spaniol de această dată. Un domn care deşi nu mi-a oferit un ceai cald, l-a sunat pe Jose şi i-a vorbit despre starea în care eram. Abia atunci am primit consimţământul lui Jose Luis şi am putut pleca acasă.
Drumul până în San Martin de la Vega a fost prea mult pentru mine. Îmi spuneam mereu că trebuie să merg mai departe, că eu nu am voie sa pierd, că nu imi permit să renunţ acum şi să adorm pe vreo bancă la metrou sau pe vreun scaun din autobuz, nu mai aveam viză de şedere de câteva luni bune şi nu aveam de unde să ştiu ce se putea întâmpla dacă eram descoperit. Aşa că am continuat, tremurând, până în faţa uşii apartamentului din San Martin. Şi acolo, fără să mă mai dezbrac de haine, m-am trântit în pat. Era deja noapte. Apartamentul era pustiu. Cristina plecase cine ştie pe unde, cu copiii. Aveam un televizor mic şi am început să mă uit din pat la emisiunile stupide cu scene regizate de care aveam parte în fiecare seară în Spania. Ecranul televizorului se dubla, se tripla, sunetul se stingea, revenea, formele prezentatorilor se schimbau necontenit…totul în mintea mea…până când nu mi-am mai putut concenta privirea pe ecran. Am dus mâna la frunte, ardeam tare. Nu aveam nici un medicament, totul fusese închis toata ziua. Nu aveam nici cu ce să fac ceai. Eram doar eu, acolo, in acea stare. Atât ! Începuse să devină clar că lunga mea călătorie s-ar putea sfârşi neaşteptat. Nu concepeam să mierlesc într-un pat, undeva departe. Nu puteam să las să se întâmple asta şi totuşi, eram obosit, obosit de toate, prea obosit. Mi-am sunat mama, fraţii, bunicii, am vorbit cu ei până am terminat creditul. M-am prefăcut că totul e perfect. Le-am spulberat orice îngrijorare şi am închis. Apoi, am adormit, un somn greu, cu vise urâte, cu imagini urâte….evadam fără de voie într-o lume hidoasă, în vis.
A existat însă, o a doua zi. M-am trezit ca nou. Nu mai aveam temperatură. Aveam un chef nebun să văd soarele acelei zile. Am tras jaluzelele şi mi-am spus că e timpul să mă întorc acasă. Trecuse Crăciunul !
GOANA DUPA ACTE
Legea pentru emigranti aparea cam o data la doi ani si cadea ca o bomba in randurile celor care munceau ilegal. Era defapt un nor de praf, un mare bluf si niciodata nu primeau rezidenta spaniola si dreptul la munca toti cei care aveau nevoie de acte. Si chiar daca o parte dintre ei ajungeau sa se bucure de acest “privilegiu” devenind legal mai sclavi decat erau deja, sfarseau prin a plati din salariu acel “seguro” sau darile catre statul spaniol in urma unei intelegeri cu patronul, care numai cu aceasta conditie era dispus sa faca oferta de munca necesara depunerii dosarului.
Perioada in care se eliberau actele satisfacea nevoia primara a oamenilor de a-si alimenta visele si sperantele cu acel ceva care se putea materializa intr-un lucru bun pentru ei. Le facea bine psihic si le dadea energia necesara de a continua si a suporta mai departe sclavia in ilegalitate, in caz de nereusita. “Poate data viitoare…”.
Jose Luis s-a oferit sa imi depuna dosarul insa nu am fost niciodata pe deplin convins ca acel dosar, obtinut cu greu si cu cheltuieli, plecase din mainile sale spre birourile fortelor de munca.
Nu a contat niciodata prea mult nici pentru mine, nici pentru relatia de prietenie cu Jose ca nu am primit dreptul de a intra in legalitate. Ma rezumam linistit la a observa spectacolul din jurul meu.
In metropola existau doar cateva birouri de preluare a actelor, insuficiente pentru cererea enorma. Cozile se intindeau pe sute de metri. Oamenii stateau in picioare ore in sir sub soarele arzator, cu copii mici in brate uneori, pentru a nu pierde pretiosul loc la rand. Altii ramaneau peste noapte si se aciuiau sa doarma pe unde puteau. Acele cozi deveneau afaceri profitabile pentru alti emigranti cu acte care ori stateau la rand si ajunsi in fata vindeau locul, ori se plimbau cu lazi frigorifice printre oamenii incinsi de soare, vanzandu-le la pret dublu sau chiar triplu inghetata si racoritoare.
Saracie ! In spatele acestui spectacol se ascundea saracie si speranta. Era dreptul lor sa spere, e tot ce aveau si facand parte dintre ei i-am inteles. Doar pe mine nu ma mai intelegeam.
Nu imi puteam permite sa devin o rotita din sistem. Oricum eram, fiecare dintre noi este, dar eu vreau sa fiu o rotita ruginita, cu zimtii tociti, care se invarte greu.
Zi de zi luam parte la selectia naturala. Nu era nimic altceva. Nu exista vara in care sa nu vad la televizor o stire despre un container de vapor in care au fost gasiti zeci de oameni deshidratati sau morti, plutind in deriva, batrani, femei, copii, mizand totul pe o singura carte… propria viata. Smteau oare cum sufla in vele vantul mortii?
Relativitatea lucrurilor este ucigatoare. uneori putinul pe care il ai este suficient. As spune, intotdeauna. Uneori doar linistea sufleteasca este suficienta. As spune ca linistea sufleteasca este totul.
Am vazut oameni liberi al caror vis era sa fie sclavi. Pentru bani. Traiam cu sentimentul ca ceva nu se leaga. Eram poate speriat pentru ca eram constient de faptul ca reusisem. Imi indeplinisem scopul. Era suficient. Acel punct in care ai suficient si totusi iti doresti mai mult si mai mult este periculos. Deseori acel moment poate schimba radical destinul unui om. Iar pretul e mai greu decat crucea pe care fiecare e dator sa o care.
Odata cu aceste ganduri simteam nevoia sa urc in autobuz si sa plec. Numai asa as fi iesit cu adevarat invingator. Intors in Timisoara dupa ani grei de munca, intr-o masina frumoasa si cu un cont gras in banca, indoctrinat cu un alt sistem de valori, mai putrefact decat cel pe care il aveam la acea ora, mi-as fi pierdut respectul de sine. Anii ar fi trecut si cu siguranta pretul bunastarii ar fi fost tot ceea ce aveam in suflet si ma facea sa ma simt bogat. Nu am primit deci rezidenta si am ramas in multime, zambind, in continuare emigrant ilegal.
LAVAPIES
Madrid-ul in sine era un loc periculos si in functie de deciziile pe care le luai clipa de clipa, orasul putea ramane prietenos sau utea deveni ostil si neincapator. Intre toate locurile in care iti puteai pierde portofelul sau viata, cartierul Lavapies avea ceva aparte, cel putin in ochii mei.
Strazile foarte inguste si intunecate pot face ca noaptea sa te treaca fiori atunci cand cauti printre ele o gura de metrou sau o statie de autobuz. Narcomanii spanioli ajunsi boschetari bantuie acele strazi ca niste fantome, cu privirea fixa si sufletele pustiite.
Ne temem de o clipa in care timpul se va opri si totul se va termina repede, dar de mii de ani se nasc oameni pentru care timpul s-a oprit in mizerie. Si bizar, uneori in ochii lor se citeste umbra unui zambet si o lume imaginata in care ei se pierd fericiti.
Preferam cartierul Lavapies ziua, desigur. Era aidoma unui furnicar. Chinezii erau primi care deschideau usile magazinelor si ultimii care le inchideau. Cel putin castigau bani prin munca. Jamaicani, columbienii si marocanii incercau sa iti vanda biletul spre un alt fel de lume. La clasa a III-a, a II-a sau la clasa I pentru veteranii inraiti cu portofele doldora de bani.
cate un roman, bulgar sau polonez putea sa apara de nicaieri si sa incerce sa iti vanda o camera video, un DVD portabil, un aparat foto la jumatate de pret.
Tiganii au aprofundat se pare alchimia pentru ca erau bine pregatiti in comercializarea cuprului la pret de aur. Sub forma de inele si ghiuluri, evident.
O ieftina gainarie in ochii ageri ai romanului sarac, dar o afacere profitabila se pare, pe pamant Spaniol, unde cresteau semnificativ sortii de izbanda si legislatia era exact ceea ce hotii din Romania viseaza printre zabrele.
Zeci de curve care nu puteau fi decat ieftine judecand dupa machiajul intins pe fetele pline de riduri, incepeau sa perinde strazile odata cu lasarea serii, tintuite de ochii ageri ai pestilor. In acel cartier noaptea nu apartinea spaniolilor ci emigrantilor.
Cate o sirena de politie se mai auzea din cand in cand, urland undeva departe in oras. Milioane de oameni cufundati in somn. Respirand acelasi aer fierbinte erau la fel, sefi, muncitori, criminali, curve, preoti, calugarite, copii, batrani, erau egali in fata cerului noptii, uniti in somn, legati cu fire invizibile, neputinciosi, biete suflete pierdute pe vecie in banal, dependenti pana la moarte unii de ceilalti.
Noaptea inca se mai simtea in aerul statut mirosul hasisului, al transpiratiei, al alcoolului ieftin. Deseori eram nevoit sa strabat acele strazi la ore tarzii din noapte pentru ca reparatia de la domiciliul ultimului client durase mai mult decat m-as fi asteptat. Aveam sa remarc in scurt timp ca in cartierele sarace si aerul pute. Chiar si aerul ! Si ai putea condamna pe cineva ? NU ! Nu atata timp cat tu vezi hotul si nu tatal copilului care plange de foame. Suntem toti vinovati, toti purtam vina si aceasta stigmata nu dispare decat odata cu greutatea crucii pe care o duci in spate.
De fiecare data cand ma intorceam noaptea din lavapies respiram usurat si totusi ma reintorceam. Eram atras de acel loc, aveam nevoie de energia bizara pe care o degaja.
Inainte de culcare, intins in patul meu, cu tot corpul amortit de perindarile de peste zi, ma priveam ca intr-o oglinda. Am fost tentat sa fac rau, nu am ezitat sa ma razbun daca m-am simtit atacat, scopul incepuse sa scuze tot mai des mijloacele, banii devenisera principalul motiv pentru care ma trezeam dimineata. Ma schimbasem, daca nu chiar o luasem razna si simteam asta cu toata fiinta.
In fiecare seara deveneam tot mai constient ca ceva trebuie sa se schimbe. Un an si patru luni apasau deja prea greu pe mintea mea.
TENSIUNI
Îmi făcea o deosebită plăcere să gătesc. Tortilla de cartofi, salate cu fructe de mare, omlete cu tot soiul de condimente, supe, improvizaţii, orice ieşea din mâinile mele arăta ca dracu şi eu savuram cu plăcere. Pentru că eram deseori jefuit la modul grosier de copiii Cristinei atunci când aveam iaurturi de fructe, renunţasem la ele în favoarea mâncărurilor pe care ei le găseau repugnante: calmar, caracatiţă, creveţi, scoici la conservă. Erau mâncăruri bune dar nu miroseau ci puţeau. E o diferenţă de nuanţă.
Îmi aduc aminte de una din acele zile de vară toridă. Cristina se plimba prin apartament în costum de baie, eu încercam să-mi pregătesc de mâncare în bucătărie. Edy a apărut şi el la chiuvetă şi a început să se spele pe mâini ca un tip curat şi plin de zel. În timp ce eu găteam la câţiva centimetri lângă. L-am rugat să se oprească până termin, un astfel de gest mă scoate din sărite şi astăzi. Apă, săpun, jeg, săreau pe mine, pe pereţi, pe mâncarea din tigaie, iar Edy rânjea cu robinetul la maxim. Nu a durat mult. Am ridicat tigaia de pe foc şi uleiul încins a sărit pe pereţi, cartofii au zburat prin bucătărie, pe gresie, uleiul mă arsese pe mână şi poate din cauza arsurilor m-am trezit şi am realizat că sunt cu tigaia încinsă în aer gata să-l pocnesc pe Edy peste faţă. Atunci i-am vazut bine ochii. Era şocat. Mă privea cu ochi nevinovaţi şi nu reuşea să articuleze nici un sunet. S-a întors mechanic şi a plecat. Mi-a fost extreme de greu să intru în cameră, să vorbesc cu el, să îmi cer scuze. La urma urmei eu acţionasem ca un nebun, el fusese doar nesimţit. Orgoliului meu i-a luat cel puţin 30 de minute. Dar Edy a înţeles, eu eram cel care nu mai înţelegeam, nu mă mai cunoşteam. La un scurt bilanţ mi se relevau lucruri neplăcute. Paranoia, poate şi schizofrenie, poate puţin din toate plus acele gânduri oribile, câteva pe secundă.
Blestemam Spania, blestemam aerul ei, blestemam rasismul, blestemam faptul că începusem să mă simt acasă şi poate defapt, iubeam Spania. Cel mai groaznic era momentul în care venea revelaţia: EU NU SUNT AL NIMĂNUI. EU AM O FAMILIE. EU AM FĂCUT PARTE DINTR-O FAMILIE !
Revelaţie dureroasă care apărea tot mai des ca un sfat divin. Tensiunea începuse să ne domine camera.
În urma ideii mele, am început să ieşim seara să facem chipurile, antrenamente. Reuşisem să-l învăţ pe Edy câteva lovituri cu piciorul deprinse de pe vremea junioratului meu şi l-au încântat. Dar antrenamentele aveau să degenereze curând în bătaie. Aveam un loc al nostru, un loc întunecat, între ciulini de un metru, la marginea sătucului. Acolo ne loveam cu sete, ca în Fight Club. Plini de vânătăi pe corp ne retrăgeam în cameră la o sticlă de vin şi câteva ţigări tari.
Este de necrezut cum mintea umană face deseori alegeri de neînţeles pentru a ajuta psihicul să nu cadă, să îşi păstreze funcţionalitatea.
DOUA SLUJBE
De luni pana vineri eram depanator de calculatoare si lucram cu Jose Luis. Sambata si duminica deveneam “el pollero
sau “omul de la pui” sau “puierul” …sau …la dracu…uram felul in care suna a doua mea slujba. Oamenii astia aveau un termen elevat si pentru “mancator de rahat campion”, iar daca nu aveau , inventau pe loc unul care sa te faca sa te simti mic.
Ambele slujbe imi placeau, la modul ca nu mi se mai pareau dificile, dar nu rare erau momentele in care am fost gata sa renunt la una in favoarea celeilate. Aveam insa nevoie de siguranta si cu doua slujbe dormeam linistit. Preferam desigur calculatoarele dintr-o serie de motive care imi vor pune in evidenta comoditatea de neegalat: nu ma trezeam de dimineata si deseori aveam intreaga zi libera.
Castigam sume mari in scurt timp. Aveam maxim 3 clienti pe zi, deci mai mult ma plimbam prin oras, stateam prin cluburi de internet cu o punga de chipsuri pe masa si o doza de suc la indemana si lasam timpul sa curga.
Atunci cand eram impreuna cu jose Luis la client faceam ravagii. Stiam din priviri ce avem de spus. Nu vorbeam niciodata amandoi deodata. Cu o meticulozitate de invidiat lasam clientul cu buzunarele goale si multumit de serviciile pe care le prestaseram. Cand era posibil ramaneam si cu cate o piesa, un procesor, o memorie, orice se putea valorifica ulterior in alta parte.
Spaniolii sunt in general creduli si pentru ca isi permit, acorda putina importanta detaliilor. Pentru a schimba o roata cheama un mecanic auto, pentru a infileta un bec, apeleaza la electrician, pentru un calculator defect ne aveau pe noi.
Din pacate nu aveam un salariu constant pe care s ama pot baza, aveam zile foarte bune urmate de mai multe zile moarte la rand. atunci traiam cu banii de la localul lui Angel si cu cei adunati in zilele bune.
Sambata si duminica ma trezeam la ora 9 dimineata cu un sictir de neimaginat de care inca imi place sa cred ca doar eu pot da dovada. Stiam ca nu exista zile usoare. Aveam parte mereu de cel putin partu ore din sase in care nu aveam timp sa beau paharul cu apa asezat sub robinet. Nu imi imaginasem ca un simplu local cu pui prajiti pentru acasa poate atrage atatia comozi care nu erau dispusi sa rumeneasca pui de la supermarket in propria casa. Preferau sa-i plateasca triplu.
Prima luna la local a fost un calvar. Ma ardeam mereu cu barele incinse ale masini de prajit pui. Nu credeam ca vreodata voi reusi sa manevrel acele bare la fel ca Angel care o facea imbracat in costum fara sa se stropeasca. Nu credeam ca vreodata voi merge acasa de la munca fara sa ma fi ars, fara sa ma fi stropit cu ulei incins, fara sa ma fi patat pe haine. La urma urmei nu erau cine stie ce arsuri dar usturau ca naiba.
Atunci cand vedea ca sunt pe cale sa clachez, Angel ma trimitea la bucatarie si facea treaba in locul meu. Avea o rabdare de invidiat si un simt ascutit la oameni, iar privirea vicleana denota mai degraba experienta varstei decat cautatura hulpava pe care o intrezaream la alti spanioli. Au trecut luni de zile si ajunsesem sa ma joc cu acele bare incinse si sa merg cu placere la munca. Lucram repede si bine. In repetate randuri am baut cafea cu lapte inainte de a incepe lucrul, la invitatia lui Angel. Era mereu rezervat, sorbea din pahar si din cand in cand mai arunca o vorba cate unui cunoscut din bar, zmulgandu-i un zambet. Niciodata nu l-am auzit vorbind urat sau obscen, nici chiar atunci cand oricare altul ar fi cedat, alegea expresii copilaresti prin care isi exprima nemultumirea. Asta intr-o Spanie campioana a injuraturilor urate…cu adevarat urate.
Nu aveam o masina, un apartament intreg inchiriat, un sistem audio de ultima generatie, dar la naiba, nici nu ma luptasem pentru ele. Din punctul in care nu aveam decat disperarea si foamea si priveam lung la acel euro cu care urma sa dau un telefon pentru a intreba de un loc de munca, ajunsesem in punctul din care puteam incepe sa construiesc orice. Intre aceste puncte, in jurul lor, miliarde de alte puncte.
PATRU PERETI
Patru pereti au fost intotdeauna suficienti pentru a ridica sau a rasturna mintea unui om. Intre patru pereti s-au ridicat din aburi de alcool genii, s-au pictat capodopere, au avut loc crime ingrozitoare, sinucideri, au curs lacrimi, s-au nascut zambete, intre patru pereti noi suntem a cincea dimensiune si intre patru pereti se poate intampla orice.
Aveam poate prea mult timp liber. Imi cumparam mereu carnetele in care scriam totul. Aveam calculat orice, planificat, bani pentru chirie, bani in banca, bani de cheltuiala pe zi, costul transportului, al mancarii, stiam mereu ce am de facut si scriam uneori toate aceste lucruri cat mai ordonat, caligrafic, iar daca nu-mi iesea dupa cum vroiam caligrafia, rupeam foaia. Eram oare deja bolnav psihic? Daca eram, boala mea evoluase mult pentru ca nu imi mai pasa. Simteam ca imi pierd identitatea. Intre un client si altul mergeam deseori pe strazi laturalnice, mereu cu ghiozdanul pe spate, cautam o banca libera si ma asezam doar ca sa pot privi in jurul meu oamenii.
M-a fascinat mereu tot ceea ce a provocat limitele intelegerii mele. Sute de oameni , alergand in sute de directii. Cine stie cat mai avea fiecare dintre ei de trait, ce la va aduce urmatorul minut. Oare zambetul batranului suprapus cu cel al copilului aveau aceleasi radacini? Nu sunt ambii victime ale unei lumi in care emotiile, sentimentele, nu au nici o justificare? Saraci, milionari, hoti, sfinti, tineri, batrani, veseli, tristi, impart acelasi aer si stau la fel de firavi in fata unui viitor incert, conditionat de propriile alegeri. La ce bun orice lucru, numeste-l, la ce bun orice in fata timpului tau finit? Privind la oameni vedeam incet putregai, se nasteau copii, deveneau si ei trecatori pe acea strada, una din milioanele de strazi, apoi se descompuneau ei, averile lor, ideile lor, pacatele lor, cuvintele lor, lacrimile si zambetele lor, amintirea lor, in fata timpului.
Gandindu-ma la toate acestea zambeam, intrebandu-ma daca zambetul meu difera cu ceva de cel al copilului sau al batranului, pentru ca mai apoi sa ma imaginez acolo, e banca aceea, mort, fantomatic si singur, intr-o lume care nu-mi mai auzea tipetele. Apoi am inteles. Ritmul lor e tot ceea ce au. Au ritmul lor si crucea lor si acest ritm le e mama, tata si cruce, iar eu, un fir de praf, un pumn de noroi si un viitor putregai, nu aveam nici un drept sa-i judec, nu eram cu nimic mai bun, nu fusesem niciodata.
In fiecare seara ma intorceam acasa intre patru pereti ai mei. Inchiriati? Nu, nici vorba, ei poarta amprenta mea si cu siguranta daca altcineva a locuit acolo, dupa plecarea mea, intre patru pereti impregnati cu sufletul meu, ori si-a luat zilele, ori urla in somn si se intreaba care este sensul timpului finit de care dispunem.
Aveam sa gasesc mult mai tarziu o particica din acest sens, cel putin acel sens potrivit mie. Daca ar fi posibil sa imi indeplinesc o mare dorinta inainte de casul mortii, as cere ca voalul negru si dantelat al mortii sa se ridice de pe sufletele noastre inveninate si sa putem vedea acel ceva pentru care s-a dat sa ne nastem si sa traim.
Pentru ca sensul existentei este sa traiesti in asa fel incat sa poti muri zambind. Sa poti muri lipsit de remuscari prea grele. Iar a muri cu zambetul pe buze e cel mai dulce dar al vietii, intre toate darurile ei.
DECIZIILE CORECTE
Cele mai bune momente pentru a-ti face ordine in viata sunt de obicei acelea in care nu ai absolut nimic altceva de facut…nu e asa? Pentru unii oameni a-si face ordine in viata suna ca o condamnare si se intampla mereu maine. Nu faceam exceptie. Dar aveam timp liber si trebuia umplut cu ceva.
L-am sunat pe Victor si i-am cerut scuze pentru eventualele neplaceri pe care i le-am cauzat. Apoi in diferite ocazii l-am cules la ore tarzii in noapte, inert, imbibat de alcool, din cele mai ciudate maghernite ale cartierului Usera. Omul traia o drama, iar eu puteam doar sa il ghidez spre casa. Nu o data se aseza pe asfalt, degajat, impasibil la privirile trecatorilor, ca sa-mi spuna ca nu mai rezista, ca eu sunt bunul lui prieten, ca imi multumeste pentru tot. Eu eram cel care trebuia sa-i multumesc. Niciodata, nici macar o data Victor nu mi-a inchis usa casei sale. Ar fi vrut sa se poata reindragosti de Merly, dar o iubea pe Esther. Se intreba daca micuta Daniela pentru care facea totul, va aprecia vreodata sau intr-o buna zi va imbratisa normalul si isi va dezamagi batranul tata.
Poate ca am fost egoist, dar totul facea parte din plan. Aveam pacate de sppalat si datorii de platit inainte de iminenta mea reintoarcere in tara si trebuia sa las totul in ordine, conform ideii mele de ordine. Sa il ajut cumva pe Victor facea parte din calcule. Aveam o bizara influenta asupra lui, asa cum se pare ca reuseam sa am asupra tuturor persoanelor cu care intram in contact, imediat ce le descopeream slabiciunile. Singura diferenta era timpul, mai lung sau mai scurt, in care reuseam sa creez o conexiune cu omul din fata mea. Apoi urma rolul. Si atata timp cat acel cineva nu stia ca este vorba doar de un rol si o masca, atata timp cat rezultatul final era cel pe care il doream, nu mai contau detaliile pentru nimeni. Eram 80% gol, iar in cei 20% care imi ramaneau salasluia umbra unor sentimente care oricum amortisera pana la neutralizare in Spania. Si totusi Victor era pentru mine ca un frate. N-as fi putut niciodata sa-i fac vreun rau. Am spionat-o pe Esther de cateva ori pentru el. Am fost gata sa aranjez ca niste ciudati sa-l ingrozeasca de moarte pe noul ei prieten. Eram aproape de Victor cand avea depresii puternice si-l puneam pe drumul cel bun ghidand mereu discutia spre micuta Daniela. Il intrebam cand s-a uitat ultima oara in ochii ei si-i spuneam ca daca renunta la ea, isi va dori la batranete sa isi aduca aminte de acea privire si va regreta enorm ca nu a fost langa ea ca sa o vada cum creste. Sunt cumva, poate foarte putin, responsabil pentru intoarcerea lui Victor la Merly si la fetita. Am fost acolo cand a aflat ca bunica lui draga, cea care il crescuse, a murit. Un om puternic, robust, cu ochii in lacrimi nu imi putea fi decat prieten, pentru ca la urma urmei, nu era decat un copil in interiorul sau, un copil care inca se mai zbatea in valurile de rautate ale unei lumi pe care nu o intelegea suficient.
Cristina si copiii ei erau convinsi ca sunt un baiat de nota zece. Jose Luis la fel. Angel de asemenea. Edy si toti ceilalti oameni care gravitau in jurul meu mai mult timp sfarseau prin a crede acest lucru cu tarie. Poate ca nu eram rau la urma urmei, stiu doar ca am avut grija sa nu imi pese de multi dintre binefacatorii mei. Cei pe care i-am considerat familie acolo insa, stiu acest lucru si astazi. Iar despre ceilalti, nu stiu nimic, nu ma intereseaza, probabil m-au uitat de mult sau inca ma mai injura printre dinti.
Cristina avea in apartament un mic monstru, dar n-a vazut niciodata cu adevarat aceasta latura. Macar cu atata-i eram dator pentru bunatatea de care dadea mereu dovada. Daca ar fi banuit macar o clipa ceva despre lumea din mintea mea nu ar fi permis sa stau in preajma copiilor. Si oricum, in momentul in care ne-a facut “imputiti” pe mine si pe Edy a regretat, pentru ca mi-a venit ideea de a nu mai face curat in camera pe termen nedefinit si Edy a imbratisat imediat ideea. Aruncam totul pe jos in camera, coji de banana, conserve, mere neterminate…. pana cand intr-o dimineata Edy nu a mai rezistat si m-a trezit cu zgomotul maturii, facand ordine cu mare zel si injurand printre dinti. Ceea ce nu a stiut Cristina niciodata este ca adevaratul pericol pentru ea si copii era Romeo, iar eu am facut ca el sa plece, in timp, calm, fara zgomot, ca si cum el si-ar fi dort asta. Si a plecat.
Edy a renuntat la multe decizii pe care mi-a marturisit ulterior ca le-ar fi regretat amarnic, doar pentru ca am fost acolo ca sa-l opresc si sa-i deschid ochii. Nu stiu cat de mult mi-a pasat cu adevarat de el sau vroiam doar sa am cu cine schimba in continuare o vorba in romaneste.
Jose Luis, desi lasase loc liber prieteniei, desi indiferent de situatie m-ar fi ajutat in final daca m-as fi aflat in rahat atatata timp cat nu-l murdarea si pe el, a fost singurul cu adevarat prudent cu mine. Si cand si-a asumat riscuri a fost perfect constient de ele. M-a testat nu o data. iar eu as fi putut sa-l dezamagesc chiar stiind asta. Am ales sa nu o fac. Un prieten bun nu se vinde, nu se cumpara. jose avea nevoie doar sa fie sigur ca poate avea incredere in mine. Abia apoi ar fi devenit un prieten adevarat. Era firesc si ma asteptam la asta de la un om brazdat de toate cicatricile vietii. L-am respectat si il respect astazi si stiu ca si sistemul lui de valori s-a schimbat macar putin doar pentru ca ne-am intersectat destinele.Destinele….fire invizibile, vizibile, previzibile, aruncate matematic in Univers, aparent haotic, formeaza imagini, se dezintegreaza in clipe, care formeaza imagini care se descompun in clipe, care formeaza imagini, care se pierd adanc in Univers cu un scop pe care nu il inteleg.
STOP JOC
Jocul luase sfarsit, aventura, experimentul…. nu am bine definit nici acum ce a fost si de ce mi-am cautat linistea din fuga. Dar provocarea disparuse. Imi lipsea Timisoara. Vroiam sa am parte de soarele verii acasa, imbracat in blugii mei gauriti pe ici-colo, sa incerc sa pun pe picioare o mica afacere si sa nu mai am sefi, sa las in urma viata de emigrant, sa imi fac o prietena cu care sa am o relatie frumoasa, sa intru in randul lumii. Pe scurt, vroiam sa fu viu din nou.
Multe intamplari au ramas nespuse si se vor stinge in Madrid, odata cu amintirea. Da, am fumat hasis, da, am avut in minte atrocitati de nedescris, da as fi putut sa fiu mort, da, ajunsesem sa nu imi mai pese. Am invatat ceva. Dar e secretul meu. Si nu il impart cu tine. Cauta, sacrifica, sufera, zambeste amar, plangi, razi, cazi, ridica-te, sapa cu mainile insangerate pentru propriul tau secret.
Lasasem totul in ordine in acea ultima zi. Pe cat posibil am incercat sa indrept rautatile facute. Stiam ca las in urma oameni care vor simti in suflet mult timp lipsa unui anume “rumano” si prieten al lor. Un inmigrante.
Ziua in care am plecat din San Martin de la Vega a fost una dintre cele mai grele zile ale vietii mele. Eram infectat, Spania era de mult parte din mine. Inainte sa urc in autocar, m-am plimbat cu ochii goi prin tot acel satuc. Am strans nisipul de jos in pumni. Am facut sute de poze cu telefonul mobil. Mi-au trecut prin fata ochilor toate amintirile care ma legau de acel loc. As fi luat cu mine totul … parcul, bancile, toboganul, cei patru pereti ai mei. Si era loc…era loc pentru toate in mintea mea. Am zambit amar atunci. Am aflat in acel moment ca ma anulasem. Nu aveam casa. Nu eram al Spaniei si nici al Romaniei. Nu eram al nimanui, vroiam doar sa fiu singur…sa dispara totul din jurul meu …sa ma trezesc un punct pe o coala alba si nemarginita si sa pot sa urlu. Microbul care ma infectase era cel al singuratatii. Si stii ce…rabdatorul meu cititor ? Exista doua feluri de oameni pe acest pamant. FANTOMELE si NEBUNII ! Nebunii stiu ca la inceput linistea doare, pulseaza, apoi devine zgomot.
ULTIMELE CUVINTE
Nu te teme de moarte pentru că nu este moartea cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Acceptă că poate ceea ce vezi, ştii deja sau înveţi, e doar vârful iceberg-ului. Aceptă că poate toate valorile cu care ai fost infectat încă din clipa naşterii nu sunt cele sănătoase fiinţei umane.
Priveşte în jurul tău, apoi disecă imaginea, închide ochii, deschide-i şi mai priveşte odată. Dincolo de oameni, dincolo de clădiri şi maşini, dincolo de ziare, de ochelari şi de suflete.
Şi dacă lacrimile nu îţi cad pe obraji, dacă nu îţi simţi sufletul pustiit, dacă nu te simţi mărunt şi murdar în faţa unui ocean nemărginit de iubire nemeritată, nu îţi face griji, ai pierdut deja totul şi nu ţi-a mai rămas nimic, cu adevărat, de pierdut.
One Response to “INMIGRANTE”
Leave a Reply
autorul n-ar trebui sa regrete nimic. totul e parte din viata lui. la anii aceia si eu scriam coli intregi de jurnal. peste ani mi-am scris viata pe colile sufletului. si au ramas acolo tintuite. nu regreta nimic din ce a fost,din ce-ai facut, regreta ceea ce nu ai facut!!!