120 de secunde
Cu talpile goale, pe drumul de munte batatorit chiar de el in ani si ani de zile, batranul pustnic isi cara in spate legatura de vreascuri pentru foc. Noaptea se lasa apasatoare peste el, conturandu-i spatele garbovit sub povara anilor si a lemnului greu. Undeva, la capatul potecii, o casuta din lemn, cu scanduri strambe, taiate din trunchiuri de copac, il asteapta. E aceeasi casuta de ani si ani de zile, de cand pusese pentru prima data piciorul in acea padure uitata de oameni. Pe atunci era doar un tanar fugar cu sufletul ravasit si nu avea la el decat un rozariu pe care il strangea in pumn cu putere. Asa isi amintea batranul despre trecut, in timp ce lega pas cu pas, drumul istovitor, presarat cu pietre ascutite si taioase.
Si pe masura ce se apropia de casuta, era zguduit de infioratoarea liniste. Nici o pasare nu se mai auzea cantand, nici o frunza nu mai fosnea, luna incepuse sa se arate pe o bolta inghetata, frigul se lasa usor, paralizant, aducand cu el primele semne ale iernii iminente. Senzatia din sufletul batranului nu se compara cu nimic. Niciodata nu mai simtise atat de intens, niciodata in mintea lui nu mai revenisera amintirile atat de puternic, niciodata nu se simtise mai neajutorat si mai pustiit. Ca si cum toata natura din jurul sau ar fi prins viata si l-ar fi privit cu adanc repros.
A ajuns. Cu genunchii tremurand, se lepada de incarcatura de vreascuri. De cum intra inauntru un val de frig il cutremura. Un altfel de frig. Din acela care iti ingheata inima. Batranul se repezi la un sertar si scoase de acolo rozarul pe care il pastrase cu sfintenie din tinerete. De cand ramasese in acea padure, nu existase macar o singura noapte in care sa nu il intoarca pe toate partile, spunand o rugaciune pentru fiecare margea din lemn, rugand mila si indurare, in genunchi, pe marginea patului din lemn acoperit cu frunze. Si asta facea si acum, cu mainile inclestate pe rozariu, cu ochii goi, privind undeva intr-un punct si murmurand necontenit. Imaginile apareau in mintea lui obsesiv, clare, cutremuratoare … la fel ca atunci…demult …
Era seara. O luna enorma si galbena isi arunca lumina peste cladirile vechi. Aerul avea un parfum aparte. Ar fi putut fi o noapte minunata. Pe strazile inguste din dale de piatra, un pluton se deplasa in cadenta. Plutonierul, un tanar cu figura inexpresiva, ordona soldatilor sai “stop” si “pe loc repaus”. A durat doua minute, 120 de secunde in cap, sa le dea ordinul. Nici un civil nu trebuia sa scape, fie batran, femeie, copil. Plutonul s-a destramat imediat si soldatii au inceput sa intre din casa in casa. Plutonierul isi aprinsese o tigara. Incepura sa se auda primele urlete, primele rugaminti, primele rafale de arma. Haosul se instalase intre cladirile si asa ciuntite dupa primul bombardament. Oamenii alergau innebuniti pe strazi, fara vreo directie, cazan la un moment dat mitraliati, in balti de sange. Mame cu copii de mana cadeau sub gloante, sub privirile calme ale plutonierului. Tigara ajunsese la jumatate, fumul ei se amestecase cu mirosul de sange si-i patrundea in plamani. Se ridica de pe lespedea de piatra si incepu sa paseasca agale pe strazi, calcand cu talpile bocancilor in baltile rosii. O lumina care palpaia la una dintre casele din departare reusise sa-i atraga atentia. A durat o secunda, apoi lumina s-a stins si nu s-a mai zarit niciodata. Cu pasi tot mai repezi, mistuit de curiozitate, se indrepta pe alee in jos, pana cand ajungand in dreptul usii, isi propti bocancul pe clanta si impinse cu putere. Usa se tranti de perete cu un trosnet sec si cateva tipete rasunara din intuneric. Auzea inimi batand si respiratii accelerate, simtea in aer panica, groaza, suferinta. Scoase din buzunar bricheta sa cu benzina si o aprinse. Zeci de chipuri de copii, chipuri de ceara, il priveau cu ochii mari, intrebatori, speriati, iar din mijlocul lor se ridica un batran carunt, cu vestmant simplu, preotesc, care se apropia de el cu mainile ridicate si cu o privire blajina, rugatoare. Plutonierul privi o clipa in ochii albastri ca cerul ai batranului, ca si cum ar fi incercat sa vada prin ei si dezamagit il trimise la podea lovindu-l cu patul pustii. Alte cateva tipete scapara in incapere, apoi amutira, ca si cum acolo in intuneric, copiii s-ar fi stiut protejati, invizibili. Plutonierul isi mai aprinse o tigara, si-o aseza in coltul gurii si la fel de inexpresiv isi potrivi bine pe corp pusca cu pat rabatabil. Pentru ultima data in noapte, se auzira rafale si tipete. Inainte sa termine tigara care-i atarnase in coltul gurii, schimbase deja doua incarcatoare. Sangele i se scurgea din nou printre bocanci. Se apleca si din buzunarul preotului ciuruit de gloante, scoase un rozariu din lemn. Il privi si-l puse in buzunarul sau, ca pe un trofeu de razboi. Avea insa o senzatie bizara, de amar in gura si in suflet. In timp ce mitralia fara ca vreun muschi de pe chipul sau sa se miste, i se paru ca isi vasuse de mai multe ori propria fetita intre acei copii, in intuneric. Era imposibil, o lasase acasa, alaturi de sotie, in siguranta, la sute de kilometri departare. Fusese cu siguranta doar o halucinatie macabra, probabil oboseala…probabil toate acele morti ..
A doua zi insa dupa noaptea insangerata, plutonierul citea cu chipul schimonosit de durere scrisoarea prin care venea cumplita veste. Arsesera. Amandoua. Fiintele lui dragi, scumpa lui sotie, iubita lui fetita. Cumva, casa se aprinsese de la un fulger care lovise nucul din curte. Cumva, nu reusisera sa iasa din casa. Dupa rapoartele primite, ele mureau la ora la care el isi aprindea cea de-a doua tigara. De atunci, se pierduse de el. Definitiv. Simtea cum rozariul il arde in palme ori de cate ori incearca sa il atinga. Din pricina nebuniei fusese dezlegat de obligatiile militare si lasat sa haladuiasca pe strazi ca un nebun. Dormea pe unde apuca, manca din gunoaie. Uneori, manat de foame, haituia sobolani in intuneric. Asa, zbuciumat, parasise orasul, parasise oamenii, parasise tot ceea ce cunoscuse, se indepartase de toate. Asa pasii il adusera intr-o buna zi, la marginea padurii. Padure care il primise, asa chinuit. Padure care il hranise. Padure de care se temea si de la care se astepta cas intr-o buna zi…sa-l inghita.
Si erau atat de vii amintirile batranului. Si rozariul il ardea din nou. Atat de tare incat in palme, cu un contur negru, i se impregnase urma margelelor. Iar el continua sa murmure, sa se roage. Rozariu incepuse sa fumege, margelele incepeau sa cada, cuprinse de flacari, la picioarele sale, alunecand pe dusumea, rostogolindu-se in jurul sau. Dar el nu se misca din loc. Chiar dupa ce straiele sale fusera cuprinse de flacari, era tot acolo … neclintit, murmurand fara incetare aceleasi si aceleasi cuvinte .. “Dumnezeul meu, iarta-ma !”
Leave a Reply