CREDINTA
Era una dintre acele nopti in care realitatea se amesteca in mintea sa haotic cu alte planuri necunoscute, misterioase, indepartate de aceasta lume. Ridurile de pe chipul ravasit, parul dezordonat si nespalat pe care-l strangea in pumni, unghiile zdrentuite, erau semne ale unor macinari sufletesti care durau de prea mult timp. Oriunde ar fi privit in intuneric, se nastea un chip hidos care odata ce prindea contur se repezea spre el cu ura, cautand parca o deschizatura prin care sa-i fure sufletul.
Isi mai turna un pahar din vodka ieftina, dand la o parte cu cealalta mana mucurile de tigari pe care le adunase in jurul sau. Paharul de vodka pe jumatate plin, cazu de pe masa neatins si se facu cioburi. Fusese avertizat nu o data ca se vor intoarce, ca nu va mai fi suficient sa-i ignore. Si totusi nici o urma de teama nu se intrezarea in ochii sai. Poate doar o dezamagire profunda. Nu putea sa fie mai mult decat una din acele nopti. Intra din nou in amortire, in lumea vie a gandurilor sale, cand usa camerei i se tranti cu zgomot, pentru ca apoi deschizandu-se, sa prinda avant din nou spre perete si sa intepeneasca acolo cu un trosnet sec. Scrumiera incepu sa trepideze pe masa, zgaltaita parca de cutremur. De unde gasisera oare suficienta putere? Nu era doar una din acele nopti.
Se ridica in capul oaselor, cu calm, isi imbraca paltonul, stranse in mana crucifixul din buzunarul hainei si iesi in strada. Nici macar o stea pe cer. Norii dansau parca dansul nebuniei, manati de vant intr-o hora frenetica. Pasii il duceau agale, pe trotuar, spre biserica. Sa fi trecut luni de zile de cand nu-i calcase pragul. Frunzele luate de vant il loveau in fata in timp ce incepea sa picure peste parul lui unsuros. Ochii privira spre cer si coborara umil in pamant, intr-o secunda. N-ar fi trebuit sa privesca in sus, se simtea ca si cum un deget divin i-ar fi patruns acuzator, chiar in rana deschisa in el de timp.
Biserica il astepta la fel de gri. Niciodata n-o privise cu atata atentie ca acum. Turnurile inalte, ascutite, impodobite cu demoni ciopliti in piatra, crucea din varful turnului cel mare care parea sa strapunga norii, portile din lemn masiv, il faceau sa se simta mic si lipsit de substanta. Intra. Doar sueratul vantului il acompania la ceas tarziu de noapte, intre peretii reci. Sau poate nu. Cazu in genunchi si se tara asa, pana in fata, la altar, unde ramase cu capul plecat, sprijinit de pumnii stransi, murmurand cu buzele uscate.
Privi in stanga sa, silueta parintelui reusi sa-i atraga atentia. Aparuse acolo, langa el, pe nesimtite, privindu-l din picioare cu chip de ceara.
“Te asteptam. De vreme buna n-ai mai calcat pragul bisericii. Te credeam pierdut.”
“Dar …sunt pierdut.”
“Cu totii suntem. Si totusi..”
“Si totusi..”
Cu o zvacnire brusca, strainul scoase crucifixul din buzunar si-l lipi cu palma intre ochii parintelui, apasandu-l cu putere.
“Acesta nu-i ca cele de care te-ai inconjurat, parinte ! EXORCIZAMUS TE !!!” si ecoul rasuna din perete in perete..in perete..printre coloanele de piatra.
Ochii parintelui se umplura de sange si in timp ce crucifixul ii lasa o urma adanca si neagra in carne, desi un zambet sfidator ramanea neclintit pe chipul sau. Iar strainul simtea argintul din mana sa tot mai greu, tot mai fierbinte, iar mintea sa jongla cu cele mai dureroase momente ale vietii sale, facandu-l sa le retraiasca din nou, pe rand, comprimate in cate o secunda care parea o vesnicie. Demonizatul tragea tot mai greu aer in plamani, sub povara crucii, mutilat de durere, scrasnind printre dinti: “Ai pierdut totul ! Nebunule !”
“Nu mi-am pierdut credita !”
Biserica ramase in amortire. Ecoul pasilor se auzea venind de peste tot, calatorind haotic intre cupola si podea. Langa altar, cu mainile contorsionate, ca si cum ar fi cautat cu ultimele puteri aer, cadavrul parintelui zacea cu ochi de sticla, in sfarsit izbavit de zbucium.
Stainul pasea agale, printre portile uriase deschise, deschizand bratele intr-un gest cu care parea ca imbratiseaza intreaba lume. Trase aer puternic in piept .. si ochii sai stralucira, rosii de sange.
Detinutul numarul 275
O numeau institutie disciplinara, insa era defapt o puscarie politica. Sute de oameni isi gaseau sfarsitul intre zidurile gri de beton, dupa ani si ani de corvoade si umilinte. Sunetul lanturilor, scrasnetul zalelor le bantuiau visele noapte de noapte. Umblau ca niste fantome indeplinind sarcini sisifice spre satisfactia morbida a gardienilor cu figuri de piatra.
Detinutul 275 sosise de curand. Nu se stia despre el decat ca fusese in trecut un cleric influent, acel gen de om care avusese grija ca painea sa fie zilnic impartita infometatilor de la usile bisericilor. Era inalt si uscativ, cu ochi in care parea ca se nastea, la fiecare clipire, o alta supernova. Il batusera crunt si il aruncasera in celula plin de vanatai, asa cum facusera cu toti ceilalti, si-i dadusera un numar. Un numar cu care trebuia sa se identifice si la care era ogligat sa raspunda in loc de nume. Figura lui calma in fata oricarei sarcini i s-ar fi dat, enerva la culme sufletele negre ale tortionarilor sai. Si poate din acest motiv, era cel mai batut si mai batjocorit.
Isi petrecea putinul timp liber mangaindu-i pe colegii de celula alaturi de care era inghesuit intre cei patru pereti mereu umezi si incarcati de igrasie. Carisma sa calma sufletele chinuite si cuvintele sale mangaiau ca o palma parinteasca. Chiar si gardienii care il chemau periodic la “interogatoriu” pentru a fi batut si spalat cu apa rece cu furtunul, o faceau cu o stranie teama in suflet, cu un sentiment despre care incepusera sa vorbeasca intre ei si pe care nu si-l explicau.
Noul detinut parea insa preocupat mai degraba de soarta lui 213, unul dintre colegii de suferinta, caruia avea grija sa-i dea zilnic curaj pentru a merge mai departe, imbarbatandu-l cu bizare cuvinte. 213 fusese intemnitat pentru ca avusese curajul sa sara in sprijinul unui batran care strigase in gura mare pe strada impotriva sistemului. Cand militienii s-au repezit la el cu bastoanele, 213 s-a napustit intre ei, scotandu-l pe batran din ghearele lor, mai mult mort decat viu. Batranul s-a tarat mai departe, pe trotuar, departe de privirile pline de ura. Dar a ramas el. Cu catuse la maini, lasand in urma o familie saraca, infometata, lipsita de sprijin. Si noptile il gaseau chircit pe lespedea lui de lemn, murmurand numele celor dragi, rugandu-se noapte de noapte sa-i fie scurtat chinul. Si-ar fi pus de mult capat zilelor daca nu ar fi existat mereu noul detinut care sa-l opreasca, spunandu-i de fiecare data: “Orice, numai asta nu! Nu e dreptul tau. Mergi mai departe. Si ia-ti crucea cu tine. Curaj !”
Ziua fatidica a venit odata cu clipa in care 213 a fost chemat din nou la “interogatoriu”. Cand l-au adus in celula, abia mai respira. In aceeasi noapte s-a stins, cu oasele frante, murmurand o rugaciune pentru sufletele tortionarilor sai si pentru linistea celor dragi. Noaptea se arata noagra de aceasta data, cu o luna plina aproape rosie, aerul tras in piept ineca plamanii.
Detinutul 275 s-a ridicat in capul oaselor si cu ochii inchisi a atins zabrelele celulei, care au trosnit, lasand usa grea sa se tranteasca de perete. Doi dintre gardieni s-au repezit intr-acolo pe coridoare, agitand bastoanele in maini, cu ochii injectati de furie. S-au oprit insa tintuiti in loc, la vederea siluetei inumane, stralucitoare, care se apropia de ei din capatul celalalt al coridoriului. Si pe masura ce se apropia, chipurile li se contorsionau de groaza, trupurile li se incovoiau, oasele le cedau si se pravalira cu coastele frante incepand sa simta fara a fi atinsi, lovitura, dupa lovitura, dupa lovitura. Ochii lor incremeniti priveau chipul grotesc care se apleca peste ei privindu-i nepasator cum convulsioneaza. Simteau cum piepturile le sunt scrijelite de cea mai groaznica lama de pumnal, in timp ce in carne li se contura simultan acelasi 275.
La auzul strigatelor de groaza, alti trei gardieni navalira pe coridoare, trezindu-se in fata unui spectacol macabru. Corpurile cazute ale colegilor lor incepusera sa arda, din interior, prefacandu-se incet in cenusa, in fata lor. Groaza le cuprinse sufletele si cu gesturi stangace se napustisera in prima celula goala pe care o gasira, inchizandu-se inauntru. Stateau ghemuiti, ocupand fiecare cate un colt, privindu-se pe furis in intuneric. Frigul.. un frig incredibil intrase printre zabrele si igrasia incepuse sa se scurga incet, de pe pereti, peste ei, picurand din tavan cu miros de tamaie. Nebunia le dadea tarcoale, a mai durat un moment pana sa se repeada unul la celalalt, izbindu-se cu capetele de pereti, frangandu-si oasele, muscand unul din celalalt, pentru ca in final sa se prabuseasca sub povara pacatului, trasi intr-o alta lume de umbre negre care emanau durere si suferinta eterna.
Luna nu-si terminase inca drumul pe bolta intunecata cand incuietorile celulelor incepusera sa scrasneasca la unison, sfaramandu-se, deschizandu-se una dupa alta. Se sfaramau incet zidurile, iar praful lor se ridica spre cer tras parca intr-un vortex puternic nascut din nimicul noptii. In jurul distrugerii, o silueta inalta radia, in timp ce se comprima incet intr-o forma de stea, tot mai mica si mai stralucitoare, devenind un punct care sugea din interiorul sau, intunericul noptii. Si apoi liniste. Dimineata urmatoare zile, gasi detinutii intinsi pe jos, pe nesfarsita campie verde din fata puscariei. Se trezeau rand pe rand, cu fetele radiind de fericire, ca si cum nu ar fi existat un trecut, ca si cum n-ar fi existat suferinta, ca si cum s-ar fi nascut din nou, fara amintiri, fara destinatie. Si tot rand pe rand, apucau poteci diferite, pierzandu-se in zare saltand precum nebunii veseli sau precum copiii care in inocenta lor nu au ochi sa vada macabrul realitatii unei lumi sortita mortii.
Nimicul parea planeze peste toate. A doua zi spre amiaza, o pagina rupta dintr-un ziar facea rotocoale in vant printre ruinele fumegand, oprindu-se in mana unui strain inalt si uscativ, cu ochi negri in care parea ca se odihneste insusi timpul.
“Cititi totul despre misteriosul incendiu care a mistuit puscaria din Dealul Negru. Nu au existat supravietuitori. Detalii pe pagina 2.”
120 de secunde
Cu talpile goale, pe drumul de munte batatorit chiar de el in ani si ani de zile, batranul pustnic isi cara in spate legatura de vreascuri pentru foc. Noaptea se lasa apasatoare peste el, conturandu-i spatele garbovit sub povara anilor si a lemnului greu. Undeva, la capatul potecii, o casuta din lemn, cu scanduri strambe, taiate din trunchiuri de copac, il asteapta. E aceeasi casuta de ani si ani de zile, de cand pusese pentru prima data piciorul in acea padure uitata de oameni. Pe atunci era doar un tanar fugar cu sufletul ravasit si nu avea la el decat un rozariu pe care il strangea in pumn cu putere. Asa isi amintea batranul despre trecut, in timp ce lega pas cu pas, drumul istovitor, presarat cu pietre ascutite si taioase.
Si pe masura ce se apropia de casuta, era zguduit de infioratoarea liniste. Nici o pasare nu se mai auzea cantand, nici o frunza nu mai fosnea, luna incepuse sa se arate pe o bolta inghetata, frigul se lasa usor, paralizant, aducand cu el primele semne ale iernii iminente. Senzatia din sufletul batranului nu se compara cu nimic. Niciodata nu mai simtise atat de intens, niciodata in mintea lui nu mai revenisera amintirile atat de puternic, niciodata nu se simtise mai neajutorat si mai pustiit. Ca si cum toata natura din jurul sau ar fi prins viata si l-ar fi privit cu adanc repros.
A ajuns. Cu genunchii tremurand, se lepada de incarcatura de vreascuri. De cum intra inauntru un val de frig il cutremura. Un altfel de frig. Din acela care iti ingheata inima. Batranul se repezi la un sertar si scoase de acolo rozarul pe care il pastrase cu sfintenie din tinerete. De cand ramasese in acea padure, nu existase macar o singura noapte in care sa nu il intoarca pe toate partile, spunand o rugaciune pentru fiecare margea din lemn, rugand mila si indurare, in genunchi, pe marginea patului din lemn acoperit cu frunze. Si asta facea si acum, cu mainile inclestate pe rozariu, cu ochii goi, privind undeva intr-un punct si murmurand necontenit. Imaginile apareau in mintea lui obsesiv, clare, cutremuratoare … la fel ca atunci…demult …
Era seara. O luna enorma si galbena isi arunca lumina peste cladirile vechi. Aerul avea un parfum aparte. Ar fi putut fi o noapte minunata. Pe strazile inguste din dale de piatra, un pluton se deplasa in cadenta. Plutonierul, un tanar cu figura inexpresiva, ordona soldatilor sai “stop” si “pe loc repaus”. A durat doua minute, 120 de secunde in cap, sa le dea ordinul. Nici un civil nu trebuia sa scape, fie batran, femeie, copil. Plutonul s-a destramat imediat si soldatii au inceput sa intre din casa in casa. Plutonierul isi aprinsese o tigara. Incepura sa se auda primele urlete, primele rugaminti, primele rafale de arma. Haosul se instalase intre cladirile si asa ciuntite dupa primul bombardament. Oamenii alergau innebuniti pe strazi, fara vreo directie, cazan la un moment dat mitraliati, in balti de sange. Mame cu copii de mana cadeau sub gloante, sub privirile calme ale plutonierului. Tigara ajunsese la jumatate, fumul ei se amestecase cu mirosul de sange si-i patrundea in plamani. Se ridica de pe lespedea de piatra si incepu sa paseasca agale pe strazi, calcand cu talpile bocancilor in baltile rosii. O lumina care palpaia la una dintre casele din departare reusise sa-i atraga atentia. A durat o secunda, apoi lumina s-a stins si nu s-a mai zarit niciodata. Cu pasi tot mai repezi, mistuit de curiozitate, se indrepta pe alee in jos, pana cand ajungand in dreptul usii, isi propti bocancul pe clanta si impinse cu putere. Usa se tranti de perete cu un trosnet sec si cateva tipete rasunara din intuneric. Auzea inimi batand si respiratii accelerate, simtea in aer panica, groaza, suferinta. Scoase din buzunar bricheta sa cu benzina si o aprinse. Zeci de chipuri de copii, chipuri de ceara, il priveau cu ochii mari, intrebatori, speriati, iar din mijlocul lor se ridica un batran carunt, cu vestmant simplu, preotesc, care se apropia de el cu mainile ridicate si cu o privire blajina, rugatoare. Plutonierul privi o clipa in ochii albastri ca cerul ai batranului, ca si cum ar fi incercat sa vada prin ei si dezamagit il trimise la podea lovindu-l cu patul pustii. Alte cateva tipete scapara in incapere, apoi amutira, ca si cum acolo in intuneric, copiii s-ar fi stiut protejati, invizibili. Plutonierul isi mai aprinse o tigara, si-o aseza in coltul gurii si la fel de inexpresiv isi potrivi bine pe corp pusca cu pat rabatabil. Pentru ultima data in noapte, se auzira rafale si tipete. Inainte sa termine tigara care-i atarnase in coltul gurii, schimbase deja doua incarcatoare. Sangele i se scurgea din nou printre bocanci. Se apleca si din buzunarul preotului ciuruit de gloante, scoase un rozariu din lemn. Il privi si-l puse in buzunarul sau, ca pe un trofeu de razboi. Avea insa o senzatie bizara, de amar in gura si in suflet. In timp ce mitralia fara ca vreun muschi de pe chipul sau sa se miste, i se paru ca isi vasuse de mai multe ori propria fetita intre acei copii, in intuneric. Era imposibil, o lasase acasa, alaturi de sotie, in siguranta, la sute de kilometri departare. Fusese cu siguranta doar o halucinatie macabra, probabil oboseala…probabil toate acele morti ..
A doua zi insa dupa noaptea insangerata, plutonierul citea cu chipul schimonosit de durere scrisoarea prin care venea cumplita veste. Arsesera. Amandoua. Fiintele lui dragi, scumpa lui sotie, iubita lui fetita. Cumva, casa se aprinsese de la un fulger care lovise nucul din curte. Cumva, nu reusisera sa iasa din casa. Dupa rapoartele primite, ele mureau la ora la care el isi aprindea cea de-a doua tigara. De atunci, se pierduse de el. Definitiv. Simtea cum rozariul il arde in palme ori de cate ori incearca sa il atinga. Din pricina nebuniei fusese dezlegat de obligatiile militare si lasat sa haladuiasca pe strazi ca un nebun. Dormea pe unde apuca, manca din gunoaie. Uneori, manat de foame, haituia sobolani in intuneric. Asa, zbuciumat, parasise orasul, parasise oamenii, parasise tot ceea ce cunoscuse, se indepartase de toate. Asa pasii il adusera intr-o buna zi, la marginea padurii. Padure care il primise, asa chinuit. Padure care il hranise. Padure de care se temea si de la care se astepta cas intr-o buna zi…sa-l inghita.
Si erau atat de vii amintirile batranului. Si rozariul il ardea din nou. Atat de tare incat in palme, cu un contur negru, i se impregnase urma margelelor. Iar el continua sa murmure, sa se roage. Rozariu incepuse sa fumege, margelele incepeau sa cada, cuprinse de flacari, la picioarele sale, alunecand pe dusumea, rostogolindu-se in jurul sau. Dar el nu se misca din loc. Chiar dupa ce straiele sale fusera cuprinse de flacari, era tot acolo … neclintit, murmurand fara incetare aceleasi si aceleasi cuvinte .. “Dumnezeul meu, iarta-ma !”