CREDINTA
Era una dintre acele nopti in care realitatea se amesteca in mintea sa haotic cu alte planuri necunoscute, misterioase, indepartate de aceasta lume. Ridurile de pe chipul ravasit, parul dezordonat si nespalat pe care-l strangea in pumni, unghiile zdrentuite, erau semne ale unor macinari sufletesti care durau de prea mult timp. Oriunde ar fi privit in intuneric, se nastea un chip hidos care odata ce prindea contur se repezea spre el cu ura, cautand parca o deschizatura prin care sa-i fure sufletul.
Isi mai turna un pahar din vodka ieftina, dand la o parte cu cealalta mana mucurile de tigari pe care le adunase in jurul sau. Paharul de vodka pe jumatate plin, cazu de pe masa neatins si se facu cioburi. Fusese avertizat nu o data ca se vor intoarce, ca nu va mai fi suficient sa-i ignore. Si totusi nici o urma de teama nu se intrezarea in ochii sai. Poate doar o dezamagire profunda. Nu putea sa fie mai mult decat una din acele nopti. Intra din nou in amortire, in lumea vie a gandurilor sale, cand usa camerei i se tranti cu zgomot, pentru ca apoi deschizandu-se, sa prinda avant din nou spre perete si sa intepeneasca acolo cu un trosnet sec. Scrumiera incepu sa trepideze pe masa, zgaltaita parca de cutremur. De unde gasisera oare suficienta putere? Nu era doar una din acele nopti.
Se ridica in capul oaselor, cu calm, isi imbraca paltonul, stranse in mana crucifixul din buzunarul hainei si iesi in strada. Nici macar o stea pe cer. Norii dansau parca dansul nebuniei, manati de vant intr-o hora frenetica. Pasii il duceau agale, pe trotuar, spre biserica. Sa fi trecut luni de zile de cand nu-i calcase pragul. Frunzele luate de vant il loveau in fata in timp ce incepea sa picure peste parul lui unsuros. Ochii privira spre cer si coborara umil in pamant, intr-o secunda. N-ar fi trebuit sa privesca in sus, se simtea ca si cum un deget divin i-ar fi patruns acuzator, chiar in rana deschisa in el de timp.
Biserica il astepta la fel de gri. Niciodata n-o privise cu atata atentie ca acum. Turnurile inalte, ascutite, impodobite cu demoni ciopliti in piatra, crucea din varful turnului cel mare care parea sa strapunga norii, portile din lemn masiv, il faceau sa se simta mic si lipsit de substanta. Intra. Doar sueratul vantului il acompania la ceas tarziu de noapte, intre peretii reci. Sau poate nu. Cazu in genunchi si se tara asa, pana in fata, la altar, unde ramase cu capul plecat, sprijinit de pumnii stransi, murmurand cu buzele uscate.
Privi in stanga sa, silueta parintelui reusi sa-i atraga atentia. Aparuse acolo, langa el, pe nesimtite, privindu-l din picioare cu chip de ceara.
“Te asteptam. De vreme buna n-ai mai calcat pragul bisericii. Te credeam pierdut.”
“Dar …sunt pierdut.”
“Cu totii suntem. Si totusi..”
“Si totusi..”
Cu o zvacnire brusca, strainul scoase crucifixul din buzunar si-l lipi cu palma intre ochii parintelui, apasandu-l cu putere.
“Acesta nu-i ca cele de care te-ai inconjurat, parinte ! EXORCIZAMUS TE !!!” si ecoul rasuna din perete in perete..in perete..printre coloanele de piatra.
Ochii parintelui se umplura de sange si in timp ce crucifixul ii lasa o urma adanca si neagra in carne, desi un zambet sfidator ramanea neclintit pe chipul sau. Iar strainul simtea argintul din mana sa tot mai greu, tot mai fierbinte, iar mintea sa jongla cu cele mai dureroase momente ale vietii sale, facandu-l sa le retraiasca din nou, pe rand, comprimate in cate o secunda care parea o vesnicie. Demonizatul tragea tot mai greu aer in plamani, sub povara crucii, mutilat de durere, scrasnind printre dinti: “Ai pierdut totul ! Nebunule !”
“Nu mi-am pierdut credita !”
Biserica ramase in amortire. Ecoul pasilor se auzea venind de peste tot, calatorind haotic intre cupola si podea. Langa altar, cu mainile contorsionate, ca si cum ar fi cautat cu ultimele puteri aer, cadavrul parintelui zacea cu ochi de sticla, in sfarsit izbavit de zbucium.
Stainul pasea agale, printre portile uriase deschise, deschizand bratele intr-un gest cu care parea ca imbratiseaza intreaba lume. Trase aer puternic in piept .. si ochii sai stralucira, rosii de sange.
Detinutul numarul 275
O numeau institutie disciplinara, insa era defapt o puscarie politica. Sute de oameni isi gaseau sfarsitul intre zidurile gri de beton, dupa ani si ani de corvoade si umilinte. Sunetul lanturilor, scrasnetul zalelor le bantuiau visele noapte de noapte. Umblau ca niste fantome indeplinind sarcini sisifice spre satisfactia morbida a gardienilor cu figuri de piatra.
Detinutul 275 sosise de curand. Nu se stia despre el decat ca fusese in trecut un cleric influent, acel gen de om care avusese grija ca painea sa fie zilnic impartita infometatilor de la usile bisericilor. Era inalt si uscativ, cu ochi in care parea ca se nastea, la fiecare clipire, o alta supernova. Il batusera crunt si il aruncasera in celula plin de vanatai, asa cum facusera cu toti ceilalti, si-i dadusera un numar. Un numar cu care trebuia sa se identifice si la care era ogligat sa raspunda in loc de nume. Figura lui calma in fata oricarei sarcini i s-ar fi dat, enerva la culme sufletele negre ale tortionarilor sai. Si poate din acest motiv, era cel mai batut si mai batjocorit.
Isi petrecea putinul timp liber mangaindu-i pe colegii de celula alaturi de care era inghesuit intre cei patru pereti mereu umezi si incarcati de igrasie. Carisma sa calma sufletele chinuite si cuvintele sale mangaiau ca o palma parinteasca. Chiar si gardienii care il chemau periodic la “interogatoriu” pentru a fi batut si spalat cu apa rece cu furtunul, o faceau cu o stranie teama in suflet, cu un sentiment despre care incepusera sa vorbeasca intre ei si pe care nu si-l explicau.
Noul detinut parea insa preocupat mai degraba de soarta lui 213, unul dintre colegii de suferinta, caruia avea grija sa-i dea zilnic curaj pentru a merge mai departe, imbarbatandu-l cu bizare cuvinte. 213 fusese intemnitat pentru ca avusese curajul sa sara in sprijinul unui batran care strigase in gura mare pe strada impotriva sistemului. Cand militienii s-au repezit la el cu bastoanele, 213 s-a napustit intre ei, scotandu-l pe batran din ghearele lor, mai mult mort decat viu. Batranul s-a tarat mai departe, pe trotuar, departe de privirile pline de ura. Dar a ramas el. Cu catuse la maini, lasand in urma o familie saraca, infometata, lipsita de sprijin. Si noptile il gaseau chircit pe lespedea lui de lemn, murmurand numele celor dragi, rugandu-se noapte de noapte sa-i fie scurtat chinul. Si-ar fi pus de mult capat zilelor daca nu ar fi existat mereu noul detinut care sa-l opreasca, spunandu-i de fiecare data: “Orice, numai asta nu! Nu e dreptul tau. Mergi mai departe. Si ia-ti crucea cu tine. Curaj !”
Ziua fatidica a venit odata cu clipa in care 213 a fost chemat din nou la “interogatoriu”. Cand l-au adus in celula, abia mai respira. In aceeasi noapte s-a stins, cu oasele frante, murmurand o rugaciune pentru sufletele tortionarilor sai si pentru linistea celor dragi. Noaptea se arata noagra de aceasta data, cu o luna plina aproape rosie, aerul tras in piept ineca plamanii.
Detinutul 275 s-a ridicat in capul oaselor si cu ochii inchisi a atins zabrelele celulei, care au trosnit, lasand usa grea sa se tranteasca de perete. Doi dintre gardieni s-au repezit intr-acolo pe coridoare, agitand bastoanele in maini, cu ochii injectati de furie. S-au oprit insa tintuiti in loc, la vederea siluetei inumane, stralucitoare, care se apropia de ei din capatul celalalt al coridoriului. Si pe masura ce se apropia, chipurile li se contorsionau de groaza, trupurile li se incovoiau, oasele le cedau si se pravalira cu coastele frante incepand sa simta fara a fi atinsi, lovitura, dupa lovitura, dupa lovitura. Ochii lor incremeniti priveau chipul grotesc care se apleca peste ei privindu-i nepasator cum convulsioneaza. Simteau cum piepturile le sunt scrijelite de cea mai groaznica lama de pumnal, in timp ce in carne li se contura simultan acelasi 275.
La auzul strigatelor de groaza, alti trei gardieni navalira pe coridoare, trezindu-se in fata unui spectacol macabru. Corpurile cazute ale colegilor lor incepusera sa arda, din interior, prefacandu-se incet in cenusa, in fata lor. Groaza le cuprinse sufletele si cu gesturi stangace se napustisera in prima celula goala pe care o gasira, inchizandu-se inauntru. Stateau ghemuiti, ocupand fiecare cate un colt, privindu-se pe furis in intuneric. Frigul.. un frig incredibil intrase printre zabrele si igrasia incepuse sa se scurga incet, de pe pereti, peste ei, picurand din tavan cu miros de tamaie. Nebunia le dadea tarcoale, a mai durat un moment pana sa se repeada unul la celalalt, izbindu-se cu capetele de pereti, frangandu-si oasele, muscand unul din celalalt, pentru ca in final sa se prabuseasca sub povara pacatului, trasi intr-o alta lume de umbre negre care emanau durere si suferinta eterna.
Luna nu-si terminase inca drumul pe bolta intunecata cand incuietorile celulelor incepusera sa scrasneasca la unison, sfaramandu-se, deschizandu-se una dupa alta. Se sfaramau incet zidurile, iar praful lor se ridica spre cer tras parca intr-un vortex puternic nascut din nimicul noptii. In jurul distrugerii, o silueta inalta radia, in timp ce se comprima incet intr-o forma de stea, tot mai mica si mai stralucitoare, devenind un punct care sugea din interiorul sau, intunericul noptii. Si apoi liniste. Dimineata urmatoare zile, gasi detinutii intinsi pe jos, pe nesfarsita campie verde din fata puscariei. Se trezeau rand pe rand, cu fetele radiind de fericire, ca si cum nu ar fi existat un trecut, ca si cum n-ar fi existat suferinta, ca si cum s-ar fi nascut din nou, fara amintiri, fara destinatie. Si tot rand pe rand, apucau poteci diferite, pierzandu-se in zare saltand precum nebunii veseli sau precum copiii care in inocenta lor nu au ochi sa vada macabrul realitatii unei lumi sortita mortii.
Nimicul parea planeze peste toate. A doua zi spre amiaza, o pagina rupta dintr-un ziar facea rotocoale in vant printre ruinele fumegand, oprindu-se in mana unui strain inalt si uscativ, cu ochi negri in care parea ca se odihneste insusi timpul.
“Cititi totul despre misteriosul incendiu care a mistuit puscaria din Dealul Negru. Nu au existat supravietuitori. Detalii pe pagina 2.”
120 de secunde
Cu talpile goale, pe drumul de munte batatorit chiar de el in ani si ani de zile, batranul pustnic isi cara in spate legatura de vreascuri pentru foc. Noaptea se lasa apasatoare peste el, conturandu-i spatele garbovit sub povara anilor si a lemnului greu. Undeva, la capatul potecii, o casuta din lemn, cu scanduri strambe, taiate din trunchiuri de copac, il asteapta. E aceeasi casuta de ani si ani de zile, de cand pusese pentru prima data piciorul in acea padure uitata de oameni. Pe atunci era doar un tanar fugar cu sufletul ravasit si nu avea la el decat un rozariu pe care il strangea in pumn cu putere. Asa isi amintea batranul despre trecut, in timp ce lega pas cu pas, drumul istovitor, presarat cu pietre ascutite si taioase.
Si pe masura ce se apropia de casuta, era zguduit de infioratoarea liniste. Nici o pasare nu se mai auzea cantand, nici o frunza nu mai fosnea, luna incepuse sa se arate pe o bolta inghetata, frigul se lasa usor, paralizant, aducand cu el primele semne ale iernii iminente. Senzatia din sufletul batranului nu se compara cu nimic. Niciodata nu mai simtise atat de intens, niciodata in mintea lui nu mai revenisera amintirile atat de puternic, niciodata nu se simtise mai neajutorat si mai pustiit. Ca si cum toata natura din jurul sau ar fi prins viata si l-ar fi privit cu adanc repros.
A ajuns. Cu genunchii tremurand, se lepada de incarcatura de vreascuri. De cum intra inauntru un val de frig il cutremura. Un altfel de frig. Din acela care iti ingheata inima. Batranul se repezi la un sertar si scoase de acolo rozarul pe care il pastrase cu sfintenie din tinerete. De cand ramasese in acea padure, nu existase macar o singura noapte in care sa nu il intoarca pe toate partile, spunand o rugaciune pentru fiecare margea din lemn, rugand mila si indurare, in genunchi, pe marginea patului din lemn acoperit cu frunze. Si asta facea si acum, cu mainile inclestate pe rozariu, cu ochii goi, privind undeva intr-un punct si murmurand necontenit. Imaginile apareau in mintea lui obsesiv, clare, cutremuratoare … la fel ca atunci…demult …
Era seara. O luna enorma si galbena isi arunca lumina peste cladirile vechi. Aerul avea un parfum aparte. Ar fi putut fi o noapte minunata. Pe strazile inguste din dale de piatra, un pluton se deplasa in cadenta. Plutonierul, un tanar cu figura inexpresiva, ordona soldatilor sai “stop” si “pe loc repaus”. A durat doua minute, 120 de secunde in cap, sa le dea ordinul. Nici un civil nu trebuia sa scape, fie batran, femeie, copil. Plutonul s-a destramat imediat si soldatii au inceput sa intre din casa in casa. Plutonierul isi aprinsese o tigara. Incepura sa se auda primele urlete, primele rugaminti, primele rafale de arma. Haosul se instalase intre cladirile si asa ciuntite dupa primul bombardament. Oamenii alergau innebuniti pe strazi, fara vreo directie, cazan la un moment dat mitraliati, in balti de sange. Mame cu copii de mana cadeau sub gloante, sub privirile calme ale plutonierului. Tigara ajunsese la jumatate, fumul ei se amestecase cu mirosul de sange si-i patrundea in plamani. Se ridica de pe lespedea de piatra si incepu sa paseasca agale pe strazi, calcand cu talpile bocancilor in baltile rosii. O lumina care palpaia la una dintre casele din departare reusise sa-i atraga atentia. A durat o secunda, apoi lumina s-a stins si nu s-a mai zarit niciodata. Cu pasi tot mai repezi, mistuit de curiozitate, se indrepta pe alee in jos, pana cand ajungand in dreptul usii, isi propti bocancul pe clanta si impinse cu putere. Usa se tranti de perete cu un trosnet sec si cateva tipete rasunara din intuneric. Auzea inimi batand si respiratii accelerate, simtea in aer panica, groaza, suferinta. Scoase din buzunar bricheta sa cu benzina si o aprinse. Zeci de chipuri de copii, chipuri de ceara, il priveau cu ochii mari, intrebatori, speriati, iar din mijlocul lor se ridica un batran carunt, cu vestmant simplu, preotesc, care se apropia de el cu mainile ridicate si cu o privire blajina, rugatoare. Plutonierul privi o clipa in ochii albastri ca cerul ai batranului, ca si cum ar fi incercat sa vada prin ei si dezamagit il trimise la podea lovindu-l cu patul pustii. Alte cateva tipete scapara in incapere, apoi amutira, ca si cum acolo in intuneric, copiii s-ar fi stiut protejati, invizibili. Plutonierul isi mai aprinse o tigara, si-o aseza in coltul gurii si la fel de inexpresiv isi potrivi bine pe corp pusca cu pat rabatabil. Pentru ultima data in noapte, se auzira rafale si tipete. Inainte sa termine tigara care-i atarnase in coltul gurii, schimbase deja doua incarcatoare. Sangele i se scurgea din nou printre bocanci. Se apleca si din buzunarul preotului ciuruit de gloante, scoase un rozariu din lemn. Il privi si-l puse in buzunarul sau, ca pe un trofeu de razboi. Avea insa o senzatie bizara, de amar in gura si in suflet. In timp ce mitralia fara ca vreun muschi de pe chipul sau sa se miste, i se paru ca isi vasuse de mai multe ori propria fetita intre acei copii, in intuneric. Era imposibil, o lasase acasa, alaturi de sotie, in siguranta, la sute de kilometri departare. Fusese cu siguranta doar o halucinatie macabra, probabil oboseala…probabil toate acele morti ..
A doua zi insa dupa noaptea insangerata, plutonierul citea cu chipul schimonosit de durere scrisoarea prin care venea cumplita veste. Arsesera. Amandoua. Fiintele lui dragi, scumpa lui sotie, iubita lui fetita. Cumva, casa se aprinsese de la un fulger care lovise nucul din curte. Cumva, nu reusisera sa iasa din casa. Dupa rapoartele primite, ele mureau la ora la care el isi aprindea cea de-a doua tigara. De atunci, se pierduse de el. Definitiv. Simtea cum rozariul il arde in palme ori de cate ori incearca sa il atinga. Din pricina nebuniei fusese dezlegat de obligatiile militare si lasat sa haladuiasca pe strazi ca un nebun. Dormea pe unde apuca, manca din gunoaie. Uneori, manat de foame, haituia sobolani in intuneric. Asa, zbuciumat, parasise orasul, parasise oamenii, parasise tot ceea ce cunoscuse, se indepartase de toate. Asa pasii il adusera intr-o buna zi, la marginea padurii. Padure care il primise, asa chinuit. Padure care il hranise. Padure de care se temea si de la care se astepta cas intr-o buna zi…sa-l inghita.
Si erau atat de vii amintirile batranului. Si rozariul il ardea din nou. Atat de tare incat in palme, cu un contur negru, i se impregnase urma margelelor. Iar el continua sa murmure, sa se roage. Rozariu incepuse sa fumege, margelele incepeau sa cada, cuprinse de flacari, la picioarele sale, alunecand pe dusumea, rostogolindu-se in jurul sau. Dar el nu se misca din loc. Chiar dupa ce straiele sale fusera cuprinse de flacari, era tot acolo … neclintit, murmurand fara incetare aceleasi si aceleasi cuvinte .. “Dumnezeul meu, iarta-ma !”
Placebo
In lumina galbuie a lunii, imbratisata de noaptea albastra si rece, pe coama dealului impadurit, manastirea parea mai degraba infricosatoarea marturie a unor vremuri de demult apuse, decat un loc atins de Dumnezeu. Totul era cufundat in adormire la acel ceas tarziu si poate doar urletul lupilor amintea ca acel cadru e viu si nu fantasma aruncata pe panza a vreunui pictor smintit.
Chilia sa insa radia de lumina calda a lumanarilor imprastiate peste tot inauntru. Undeva, in mijlocul incaperii, ingenunchiat pe lespedea rece de piatra, spargea tacerea noptii cu murmurul sau:
“Dumnezeul meu, daca totul este desertaciune ? Daca “a crede” inseamna cu totul altceva decat i-a fost dat omului sa cunoasca pana acum? Poate ca toate cele pe care le credem, de cand ne trezim pe acest pamant si pana inchidem ochii, se nasc tocmai din pricina nevoii noastre lumesti de a le avea si a le simti. Daca e asa, lipsa credintei ne pune in fata adevarului. Care adevar, ar fi nimicul. Oare nu umpli tu totul Doamne ? Si poate ca daca m-as indoi de asta, nu ai mai umple nimic. Sunt pierdut… atat de pierdut. Gandul imi e potrivnic. Daca nu am crede ca iubim, ca simtim, ca ne temem, ca gresim, ca dorim, ca avem sau nu nevoi, ca Esti acolo, am ramane goi in fata Adevarului ? Si trebuie, Dumnezeul meu, sa credem in ceva ? Nu-i doar slabiciunea sufletului singur si pustiit ?”
Urletele lupilor deveneau sfasietoare, intrandu-i parca in suflet si infigandu-si coltii in molecula nemuritoare, absorbindu-i substanta. Vantul rece suiera printre grinzile prost batute in cuie ale acoperisului.
Cu o figura de ceara, cu privirea paralizata parca undeva, intr-un punct din alta lume, cu gesturi mecanice, mai aprinse o bucata mare de tamaie.Mintea-i era invadata de imagini macabre, de tipetele tuturor ereticilor judecati in trecut intre acele ziduri si lasati sa arda pe rug in noapte. Lupi cu boturile insangerate apareau in gandul sau, apropiindu-se de ruguri, zmulgand cate o bucata de carne fumeganda si disparand apoi in padure. Si-i parea ca vede demonii dand ocol acelui loc, care trebuia sa fie al lui Dumnezeu. Ii vedea in ochii celorlalti frati, in gesturile si in vorbele lor mestesugite, in cautatura aspra dintre sprancenele unora dintre ei. Le vedea sufletele mistuite de dorinte si ganduri necurate.
“Si daca, Dumnezeule, eu cred in mantuire pentru ca am nevoie sa cred in mantuirea Ta? Daca-i asa … daca-i asa .. defapt, n-avem nimic. Niciodata n-am avut mai mult decat iluzie. Omenirea e o minciuna! ”
Si gandul sau fu curmat de un trosnet, venit de undeva de afara. Cu mana tremuranda apuca doua lumanari din cele mari. In flacara lor vedea zeci de trupuri contorsionate care ardeau pe rug. Cu pasi stangaci, poticniti, intra in locul de rugaciune. Era pustiu, desi soapte bizare-i invadau urechile. Lasa flacara lumanarilor sa cuprinda incet totul, si lemnul se aprinse pe loc, dansand un dans luciferic pe pardoseala, atingand cu degete rosietice altarul. Incet, fumul negru incepea sa cuprinda totul. Un raz bezmetic puse stapanire pe el si ecoul rasetelor sale se auzeau pana la chiliile fratilor de la etajul superior. Fratii se trezeau pe rand, cu ochii injectati de teama, cu plamanii negri de fum, urland a neputiinta si a moarte.
Iar el .. razand din ce in ce mai tare, strangand pumnii, fugea in noapte spre padure, ca o naluca neagra ratacita pe Pamant. Si rasul i se transforma in urlet.. zeci de colti ascutiti trageau de el din intuneric, imprastiindu-i sangele cald pe trunchiurile copacilor. Era sfasiat..in noapte si ingenuchiat, isi cauta Dumnezeul in ochii de sticla ai lupilor flamanzi.
“E oare.. Dumnezeul meu, ceva mai mult decat atat ?”
NIHIL SINE DEO
Iarna grea isi tragea troienele incet incet tot mai departe de oras, mistuita de primavara. Blocurile erau tot acolo, neclintite, sub un cer plumburiu si reuseau sa-i induca de fiecare data fara echivoc o stare de profunda tristete. Uitase si ziua si ora cand incepuse sa-si caute refugiul in amintire. Acolo, undeva, intr-un spatiu atemporal, construise o altfel de lume. O lume fara oameni, paradisiaca, multicolora, scaldata in raze de soare ziua si strajuita de o luna muta si galbena noaptea. Chiar si pustiul acelei nopti imaginare era linistitor, piscurile albastre ale muntilor deosebit de inalti se vedeau albastre, ca niste umbre conice, impunatoare.
Clipi. Era in statia de autobuz. Un autobuz care trebuia sa vina sau care venise deja si plecase. Cine stie? Nu avea decat sa-l astepte pe urmatorul. Prezenta sa pe Pamant era de multe ori doar fizica. Daca si-ar fi putut desena sufletul, ar fi inmuiat degetele in uleiuri de diferite culori si le-ar fi tras apasat peste o coala alba, la nesfarsit, pana cand culorile s-ar fi disipat de tot, absorbite de coala alba si un curcubeu haotic ar fi ramas marturie zbuciumarii. Si ar fi vrut sa inteleaga acel amalgam de sentimente, de bucurii si dureri, de satisfactii si regrete, de liniste si neliniste, toate acele polaritati opuse si totusi imbratisate care bombardau necontenit crusta sufletului sau, sfaramand-o incet incet.
Autobuzul opreste. Duce intr-un loc banal, neinteresant, un loc la fel ca oricare altul in care nu avea sa se intample nimic cu adevarat interesant. Nici un autobuz n-a dus niciodata cu adevarat intr-un loc interesant. Cel putin, asa i s-a parut mereu. Gasea fascinanti ochii oamenilor din jur. Erau ochi de toate felurile..tristi, banuitori, veseli, goi, plini de emotie, obositi, patrunzatori, inexpresivi. Pana in clipa in care toti ochii pareau sa-i sfredeleasca retina, cu priviri hipnotice. Poate ca nici nu se afla acolo, poate ca nu se afla defapt nicaieri, poate ca nici nu exista sau poate ca era doar umbra a ceva ce exista cu adevarat intr-un alt fel, intr-un alt loc. Sau poate ca era doar o reprezentare a unui gand. Dar un gand nu poate sa coboare dintr-un autobuz, nu-i asa ?
Si mozaicul de oameni din jur era la fel de trist. Alergand in toate directiile, grabiti, preocupati, interesati de plata impozitului, interesati sa nu intarzie la servici, sa ajunga la timp la posta, sa ia copilul de la gradinita, sa ajunga la masina, sa cumpere o cartela de telefon. Si pentru fiecare dintre ei, totul s-ar fi putut termina exact in clipa in care privirea sa i-a surprins. Oare ei stiau ? Oare intelegea cineva cu adevarat in tot acel mozaic de culori ca nu este decat un firicel de praf cu importanta unei nano granule in Univers ?
Sau poate ca nu privea lucrurile din capatul corect. Viata e vesela, e multicolora. Si soarele e undeva pe cer si straluceste pentru toti. Copacii strajuiesc strazile plini de viata, floraresele aranjeaza covoare de flori, e freamat si zumzet e viata. Undeva acolo sus, un Dumnezeu blajin si bun vegheaza peste destine. Blocurile nu sunt gri, sunt aurii, in razele soarelui care anunta o primavara minunata. Iar autobuzul chiar duce intr-un loc in care ceva interesant se va intampla, va gasi cumva acel ceva, il va cauta si va zambi gasindu-l. Vantul adie caldut peste fruntile incruntate si le descreteste, buzele incordate se transforma in zambete. E viata in toate, e viata in aer, in apa, in pamant.
Sau poate e doar gandul sau, de fiinta imobilizata intr-un pat de spital, redusa la tacere verbala, cu o minte libera sa alerge in voie pe campii verzi sau gri, dupa cum binevoieste sa le deseneze. Si poate din cand in cand, pe buzele uscate de sete, se intrezareste timid…un zambet. Sau visa ?
PARTEA CEALALTA
Un alt cosmar. S-a trezit din nou, in mijlocul noptii, cu spatele siroind de transpiratie rece. Tremura. Parul ei ud se lipea de pielea iritata de lenjeria aspra de pat. Dormise. Si de fiecare data cand dormea se termina prost. Realitatea era ca se temea sa doarma. O obseda ideea ca ar putea ramane captiva acolo pentru totdeauna, intre lumi, prizoniera a propriei imaginatii, a unei lumi ingrozitoare zamislite de un creier asupra caruia nu avea suficienta putere, dar care totusi, era al ei si prin urmare, nu se putea detasa de el. De aceasta data visase caini. Caini fara piele, a caror carne cruda mustea de sange. Caini care o haituiau intr-o lume pictata parca de Dali, un desert portocaliu si arid, biciuit de cate o rafala de vant. Un desert din ciobori de sticla portocalie. Deasupra, un cer albastru deschis pe care pluteauusor in deriva cuburi multicolore, gaurite pe dinauntru. Lilieci uriasi survolau acest peisaj, cu batai de aripi line, incercand sa simta o cat de mica vibratie. Si atunci cand o simteau, se repezeau asupra prazii cu boturile lor uriase, sfasiind orice fiinta vie suficient de docila incat sa stea pe loc. Asta se intamplase si in aceasta noapte, asa scapase de cei patru caini descarnati care o urmareau cu boturile pline de bale care le curgeau printre coltii galbeni.
Si totusi, de luni de zile, noapte de noapte, ceva o aducea mereu in acelasi loc. Era un fel de provocare, invatase sa supravietuiasca acolo, intre creaturi diforme. Inventase incetul cu incetul o lume pe care incepuse sa o bantuie si sa o cunoasca, dar pe care nu o putea controla. Noaptea, milioane si milioane de insecte stralucitoare aidoma licuricilor se ridicau dintre firele portocalii de sticla ale desertului si pluteau in aerul unei nopti mov. Doua luni imense guvernau noaptea bolta cerului, care spre dimineata se lasa mangaiata de trei sori indepartati. Atat de indepartati incat, desi era luminata din trei parti diferite, desertul portocaliu se afla mereu in penumbra. Bizar cum acelasi creier reusise sa imbratiseze in acelasi loc frumosul cu macabrul.
Undeva spre marginea desertului, un copac urias cu trunchi poros isi ridica crengile goale si spiralate aidoma unei impletituri de nuiele. Iar margine…era cu adevarat o margine. Din ea se revarsau intr-un abis fara fund, la nesfarsit, tone si tone de praf colorat de sticla, care erau pur si simplu supte cu o forta fenomenala undeva in adancuri. Fiintele acelei lumi erau insa letale. Oameni injumatatiti, cu membrele descarnate isi plimbau oasele putrede fara scop si fara tel, insfacand din cand in cand cate o vietate care le aparea in drum si sugandu-i seva, infruptandu-se din ea cu dintii putrezi. Serpi cu spini ascutiti pe toata lungimea pielii isi unduiau corpurile noaptea, ascunzandu-se ziua sub oblojirea sticlei. Roiuri de insecte mici a caror intepatura lasa in urma cavitati purulente pe pielea oricarei fiinte blestemata sa bantuie acel peisaj, apareau la fiecare eclipsa a celor doua luni si singurul lucru care le tinea departe erau dintr-un motiv necunoscut ramurile batranului copac.
Visul insa se schimba. Incepuse ca o joaca. Apoi, in timp, ea construise o lume. O lume care nu mai era stapanita ci punea stapanire pe ea, fizic. De fiecare data-i era tot mai greu sa se intoarca. De fiecare data era tot mai aproape de a fi sfartecata de ghearele vreunui animal grotesc imaginat tot de ea. Si erau tot mai dificil pentru imaginatia ei sa supuna salbaticia acelei lumi. Nu mai era suficient sa-si doresca sa dispara un element, pentru ca el sa dispara pur si simplu. Deseori era tot acolo, privind-o amenintator, maraind, urland, pufaind sange, si abia dupa ce aduna toata seva sufletului ei intr-o concentrare dureroasa, reusea sa se trezeasca in patul ei, intre cei patru pereti.
Neglijase casa in care statea. Petrecea cea mai mare parte a timpului incercand sa-si pastreze ochii deschisi. Teama de somn o distrugea. Cearcane vinetii erau adanc sapate sub orbitele ei. Abia daca mai manca, atunci cand is amintea. Toate simturile ei erau unite intr-unul singur, pentru ca nu cumva sa adoarma. Si de fiecare data, in final, epuizata, adormea. Ca si acum, cand adormi parca intr-un strigat de disperare, cu figura mumificata in tipat.
Si s-a trezit din nou, in mijlocul furtunii de praf portocaliu. Undeva in departare, siluete de caini se apropiau. Copacul era departe. Ea sapa cu disperare in nisip, cu mainile, cu unghiile, taindu-se in particulele fine, incercand sa ajunga pe partea cealalta, incercand sa se ascunda, sa iasa din cosmar, cumva, sa alunece in realitate. Insa toata concentrarea se consuma de aceasta data intr-un ecou surd. Si sapand fara oprire, mainile insangerate s-au oprit intr-o pelicula tare, transparenta, de cristal. Ochii incercanati i se umplura de lacrimi si buzele uscate nu mai schitau nici un gest. Era inmarmurita, ingenunchiata undeva deasupra camerei sale, privindu-se prin pelicula de cristal dormind in patul ei, pe asternuturile aspre. Dormea adanc … fara sa dea vreun semn ca se va mai trezi vreodata.
UMBRELE
Umbrele se contorsionau in mintea fetitei incremenite de spaima. Luau forme pe peretii scorojiti si o asaltau unduinu-se pe plapuma ei, sub razele de lumina rece a lunii. Nu putea sa inchida ochii pentru ca o asteptau acolo, in intuneric, cu gheare ascutite, tragand de carnea ei, incercand sa-i franga oasele, fugarind-o prin toate hatisurile imaginatiei. Si asta se intampla noapte… dupa noapte… dupa noapte.
Devenise tot mai dificil sa faca diferenta intre iluzie si realitate. Incepuse sa dea o forma fiecarei pete de cafea, de noroi, de sange. Si toate formele pe care le gasea, inchipuiau figuri de demoni ale unor alte lumi, care de acolo, din interiorul petei, o sfredeleau cu privirea. Incepuse sa-i vada in ochii copiilor cu care se juca, simtea ca Ei o pandesc de undeva, din sufletele lor inconstiente. In timp, incepuse sa se retraga. Joaca ei se petrecea intre cei patru pereti, pana la ora inserarii cand inima i se micsora tot mai mult de spaima, caci umbrele aveau sa apara din nou. Nu indranise sa spuna nimanui ce o chinuie, se temea prea tare de ele si de bratele lor subtiri, negre si strambe. Incerca sa para cat mai naturala in fata celor doi parinti care erau plecati zi si noapte si cu care petrecea 2-3 ore pe zi, dimineata. Fusese mereu un copil cuminte si obisnuiau sa o lase singura acasa de mica. Mancare gasea in frigider, iar la aragaz si la prizele de curent stia bine ca nu are voie sa umble. Nimeni nu observase ca ceva in ea moare, incet incet, topindu-se ca si cum sufletul ei ar fi fost de ceara.
Incepuse sa simta durerea atunci cand umbrele veneau si trageau de ea in toate directiile, incercand sa o rupa in bucati. Tipa isteric, ascunsa intr-un colt al camerei, cu genunchii la piept, insa nu era nimeni acolo sa o auda. Doar dimineata o putea salva. Si deseori dimineta o gasea epuizata, strangand la piept o lama de cutit cu care se zgariase singura pe maini si pe picioare pentru ca umbrele sa plece, pentru ca pielea ei ranita deja sa nu le mai intereseze. Si poate de aceea privea cu sila si dispret fetitele de varsta ei care se jucau cu papusi, imbracandu-le cu fel de fel de haine, scotandu-le la plimbare cu carucioare in miniatura. Ea nu avea papusi. Papusile ar fi avut ochi iar prin acei ochi un demon ar fi putut sa o vada oricand. Iar ea stia bine aceste lucru.
In acea noapte a uitat fereastra deschisa. Usa camerei s-a deschis cu zgomot si s0a trantit apoi de perete. Inima fetitei s-a oprit pentru o secunda si a sarit din pat, tragand dupa ea plapuma. Scartaitul nu inceta, usa se misca in stanga si in dreapta si pe perete incepusera sa se contureze brate cu degete lungi si diforme, colti si gheare, ochi rai de intuneric. Vantul batea si umbrele pareau ca se dezlantuisera intr-o adevarata frenzie, intr-un dans demonic si sinistru, iar suieratul vantului parea sa fie ascunda un ritm bizar, un ritm dansant al intunericului. Si-a tras mai tare plapuma pe cap si a ascultat cu urechile ciulite. Usa de la intrea in casa se deschidea si ea cu un scartait usor. Ca si cum acele fapturi grotesti ar fi gasit gasit o cale sa se materializeze pe pamant si sa o poata insfaca definitiv, ducand-o in lumea lor oribila. Ideea ca aceasta noapte ar putea fi ultima se contura tot mai puternic in mintea micutei. Si strangea atat de puternic la piept lama de metal incat fara sa-si dea seama, se taiase si sangele picura din palma.
S-a dezmeticit, gandidu-se ca singura scapare era sa infrunte raul. Oricum era pierduta, putea sa-si dea macar astfel o sansa. Si s-a tarat. S-a tarat pe jos, pana in camera. Scartaitul usilor o zgaria parca pe suflet, auzea soapte de undeva din intuneric, urme de pasi, PASI ! Aproape, tot mai aproape de ea. Si incerca sa se lipeasca de podea, sa fie tot mai mica, sa fie invizibila. A inghetat din nou, acolo pe podea, privind in intuneric conturul umbrei enorme. Avea greutate, parchetul scartia sub pasii ei … A apucat lama de metal si ridicandu-se in capul oaselor, ajungand doar pana la braul monstruozitatii din intuneric, a lovit cu sete, o data, de doua ori … de zece…de douazeci…fara oprire, pana cand sangele sarat improscat pe obrazul ei i-a strigat sa inceteze. Si atunci, in noapte, s-au auzit poate pentru prima data, cu adevarat, tipete.
Tatel ei se intorsese acasa. Si intrase cu grija… ca nu cumva s-o trezeasca. Din acea noapte, umbrele au disparut. Si s-a facut liniste. O liniste amortita… o liniste eterna… de mormant.
COCOON
Atunci cand in noapte deschizi larg fereastra si un miros ciudat de praf iti inunda plamanii, cand o tristete venita parca de nicaieri incepe sa-ti sfasie sufletul, cand timpul pare ca s-a oprit si umbrele de pe pereti incep sa semene cu chipuri grotesti, cand linistea capata sunet pana devine asurzitoare, ei sunt peste tot in jurul tau. Iti miros sufletul ca niste hiene ale altei lumi, cauta gustul sangelui tau, iti ling obrazul sarat, iar tu nu stii decat ca ceva e foarte gresit.Apoi ei pleaca, lasandu-te in noapte golit de energie si cu ochii goi. Se intorc din cand in cand pofticiosi, apoi pleaca din nou. Observa si asteapta in intuneric. In timp le vei deschide, cu sau fara voia ta, portile de care au nevoie. Rand pe rand se vor muta in sufletul tau, schimbandu-te, facandu-te sa te intrebi daca tu mai esti cu adevarat tu. In ochii reflexiei tale din oglinda vei vedea aroganta, forta, rautatea, impletindu-se cu calitatile pe care le-au gasit in tine si dand nastere unui hibrid infricosator. Din acel moment, mai esti “tu” doar pe jumatate. Nu-l vei cauta pe Dumnezeu caci increderea in El iti va fi spulberata inainte sa apuci macar sa-ti faci cruce. Visele tale se vor transforma treptat in cosmaruri. Nu in ultimul rand, dar poate cel mai infiorator, sentimentele tale se vor contorsiona, adaptandu-se la a-ti distruge sufletul. Cand vei simti ce ti se intampla, vei fi deja vandut lor. Scanteia ta divina se va fi sufocat de multa vreme, iar emotiile tale vor fi la fel de intense ca cele ale unei statui din piatra. Spunandu-ti aceste lucruri, sriindu-le cu o mana care parca nu e a mea, imi amintesc de trecut. Imi amintesc de noapte ca de cel mai minunat lucru pe care l-a daruit Dumnezeu pamantului. Am inteles ca singurele certitudini pe care le avem vreodata sunt amintirile noastre, lucrurile care deja s-au intamplat. Caut de fiecare data in copilarie radacinile zbuciumului meu, caut in umbrele copilariei, in vechile jucarii, in somnul meu de atunci, dar nu gasesc nimic. Doar sentimentul e acelasi, sentimentul unei tristeti fara margini si doi ochi care au ramas la fel. In reflecia acelor ochi mici de copil, am vazut atunci ceea ce vad si astazi intelegand prea putin, ceva infricosator, ceva care ma lipeste de perete si imi sopteste “TACI!”
Chiar in aceasta clipa tarzie din noapte, prezenta fantomatica din tabloul de pe perete pare a prinde viata. Intr-o alta dimensiune a gandului meu, jucariile de pe televizor se reped la gatul meu cu expresii ingrozitoare si colti ascutiti. In camera mea par a se fi revarsat neinvitate energiile neprietenoase ale unei alte lumi. Ar trebui sa gasesc puterea sa ignor senzatiile. La urma urmei totul ar trebui sa fie doar o plasmuire a imaginatiei mele.
Am reusit. Pentru moment a disparut totul. M-am reintors la asa-zisa mea lume. Nu ma mai tem acum decat de urmatoarea clipa de intuneric in care se vor intoarce sa-mi suiere in urechi.
PAMANT
Din amortire am inceput sa aud un scrasnet venind tulburator de undeva de deasupra mea. Doar nu putea sa fie … pamant. E un sunet surd, sec, infricosator, l-am mai auzit. Nu imi pot misca nici un centimetru corpul, cu atat mai putin pot deschide ochii. Si ciudat, nu-mi simt respiratia, insa nici nu ma sufoc. Nu simt nici un fel de senzatie. In gandurile mele, culori se combina haotic, formeaza imagini aparent lipsite de orice logica si aud mereu o voce interioara care imi spune ca acele imagini “inventate” au fost candva parte din mine. Trecut. Amintiri. Amintiri care ma impovareaza cu un apasator sentiment de vinovatie. Prea apasator. Dar asta e bine, cel putin am o senzatie. Trebuie sa ma trezesc din amortire cumva. Trebuie sa reusesc sa vad ceva, sa aprind o lumina, sa inteleg. Din nou acel sunet sec, infundat, venind de undeva deasupra mea. Ce scrasnet incredibil ! S-a oprit. E liniste. E prea liniste si prea intuneric si nu reusesc sa-mi amintesc ce faceam acum o jumatate de ora. Poate ca dormeam, cu siguranta dormeam si urmeaza sa ma trezesc, iar ceea ce traiesc acum e un vis. Dorm deci si in continuare, cu siguranta. Dar nu pot sa deslusesc daca trec secunde, minute sau ore. Nu reusesc sa numar nimic. Nu stiu de cand sunt in aceasta stare, incep sa simt, dar ceea ce simt e neplacut. E frica ! Simt ca imi e frig si in gandurile mele se aduna rand pe rand chipurile celor dragi mie. Acum am acea senzatie de apartenenta la amintiri, e ca si cum sunt acolo fizic si-i recunosc pe toti, in timp ce trec pe langa ei, simtindu-le vibratia. Ce ciudat, din moment ce eu sunt aici. Aici…unde? Amintirile iau culoare. Eu mic alergand pe o alee in bratele bunicilor, frunze de castan cazute pe jos, mama, fratii, lacrimi pe care le-am provocat, vorbe pe care le-am spus, palme aspre de cersetori intinse spre mine, zambete, jigniri, minciuni, fericire, nefericire, cadavre, fiecare traire, fiecare sentient, fiecare secunda de care apartineam pana in clipa amortirii mele revenea din negura trecutului ca o sabie. E tot mai frig. Nu mai suport linistea. Nu pot vedea mai mult decat intunericul pe care il vezi oricum cu ochii inchisi. Un intuneric in care se joaca zglobii felurite umbre. Sa fi trecut ore sau zile de cand stau asa, in amortire? Mi-e dor de familia mea ! Mie dor de mama mea ! Sigur isi face griji, sigur ma cauta.. Probabil am intarziat si la lucru.. trebuie sa ma trezesc ! E o senzatie insuportabila, tot ce imi doresc este sa ma trezesc. Dumnezeu ! Ar trebui sa ma rog. E cel putin penibil, nu am mai facut asta de prea mult timp. Nici nu sunt convins ca exista. Vom vedea, nu ? “Doamne, ajuta-ma , iarta-ma, fa ceva pentru mine, orice. Trezeste-ma din vis ! Te rog, trezeste-ma !”
Simt.. ! Simt miros de pamant. Mintea imi e brusc invadata de imagini. Imi era atat de dor de senzatii, de mirosuri, de amintiri ! Masina, ploaia, farurile aprinse, stergatoarele de parbriz.. sange, atat de mult sange.. masina rupta in bucati, mana mea printre fiare contorsionate… ce cosmar ! Am mai vazut asta undeva, pot sa jur ! Plang ?! Nu imi curge nici o lacrima, nu imi simt ochii, dar simt ca plang.. Nu inteleg ! De ce miroase a sange ? De ce apar imagini cu viermi in mintea mea si de ce imi vad corpul intins in mijlocul unei camere intunecate ? Miros de ceara…plansete.. iar ei, ei durerea i-a topit sufletul. DUMNEZEULE ! Sunt mort ! Asa arata moartea… e mai groaznic decat ceea ce mi-am imaginat vreodata! Nu ma pot misca si nu mai exist. Cum pot sa fiu constient ca nu mai exist ? In cat timp ma voi dizolva cu totul ? Ce face familia mea ? Vreau sa ies de aici ! Trebuie sa le spun, trebuie sa ma dizolv, trebuie sa ma consum, orice dar nu pot ramane aici pentru totdeauna, nu asa ! Dumnezeule , du-ma in Iad, tortureaza-ma o eternitate, doar nu ma lasa aici singur, in linistea asta care …urla la mine. Cand nu imi va mai fi atat de frig ? Doamne, raspunde-mi !
Dar nu mi-a raspuns niciodata. Nu stiu cat timp a trecut, poate ne apropiem incet de sfarsitul eternitatii. In continuare simt gust de pamant si miros de putregai. Nu m-am clintit de aici nici un milimetru. Mi-am epuizat gandurile, au trecut de sute, poate de mii de ori prin mine, am simtit de fiecare data totul, fiecare amintire. Linistea a capatat tremur. Ma bantuie chipurile unor demoni grotesti, diformi, cu dinti ascutiti care ameninta sa rupa bucati din ceea ce a mai ramas din mine. Deseori aud zgomot de pasi undeva in jurul meu, deasupra mea. Am renuntat sa mai strig dupa Dumnezeu. Am cel putin certitudinea existentei Lui. Am aflat ca nu exista ceva mai ingrozitor decat singuratatea. Astept demonii, mi-e dor de durere, mi-e dor sa simt ORICE. M-am plictisit sa derulez la infinit trecutul. Imi cunosc fiecare secunda de viata. Si asta este tot ce am aici. Nu exista imaginatie. Nu pot inchipui nimic. Sunt legat de amintirile unei vieti sfarsite si atat. Cu siguranta, nu merit iertarea lui Dumnezeu. E una dintre putinele mele certitudini. “Doamne, poate trebuia sa inteleg ca nu tu ma judeci ci eu ma judec. Stiu acum ca merg in Infern, merit si vreau ! Scoate-ma doar te rog de aici, lasa-ma sa plec!”
Ma misc… Cat timp sa fi trecut ? Mai exista timp ? Sute de cruci, copaci, culori, pasari, soare, un cer minunat, nori, cumva le pot vedea pe toate in toata splendoarea lor. Ma bucur de ele, aud vantul suerand printre copaci, MULTUMESC ! Sute de cripte albe si gri…si mormantul meu e atat de curat. Cine e batrana aplecata de spate care imi curata buruienile de langa cripta rece? Imi aprinde lumanari .. NU ! NU !!! Mama …
Intuneric din nou ! O sabie a trecut prin mine. A trecut si a zdrentuit totul. E frig. Sunt nemiscat, in acelasi loc, poate de acum pentru totdeauna. Au disparut norii, a disparut soarele, a disparut totul… si mama .. a imbatranit iar parul ei e alb si sufletul ei il simteam atat de gol.. Stiu, sunt aici, nu pot face NIMIC. Doar stiu si atat. Acum am inteles in sfarsit. Sunt in Iad. Nu exista un altfel de Iad. Sunt doar… constient pe veci ca nu mai exist.